vineri, 30 august 2013

PAUL MIRCEA IORDACHE lanseazã noile sale volume de poeme şi micropoeme, editate trilingv, şi apãrute la Editura „TAIDA” Iaşi, 2013


UNIUNEA VATRA ROMÂNEASCÃ
FILIALA JUDEŢEANÃ BOTOŞANI
CENACLUL LITERAR „ION PILLAT”
BOTOŞANI
A N U N ŢÃ
Vineri, 30 august, 2013, orele 11,00
Sala de expoziţii numismatice a Bibliotecii Judeţene Botoşani
PAUL MIRCEA IORDACHE
lanseazã noile sale volume de poeme şi micropoeme, editate trilingv,
şi
apãrute la Editura „TAIDA” Iaşi, 2013

JOCUL UMBRELOR

OCHIUL BUFNIŢEI
LANSARE DE CARTE
Ziua Limbii Române- Manifestare subscrisã sãrbãtorii naţionale
Botoşani 2013
Prezintã
scriitorii: PETRUT PÂRVESCU Şi CEZAR FLORIN CIOBÎCÃ
Recitã actorul: CEZAR AMITROAIEI,
de la Teatrul de Stat „Mihai Eminescu” Botoşani
Manifestare subscrisã sãrbãtorii naţionale
Ziua Limbii Române
Botoşani 2013

Sub auspiciul sărbătorii ,,Ziua Limbii Române”, astăzi, 30 august 2013, la Biblioteca Județeană ,,Mihai Eminescu” Botoșania avut loc lansarea a două cărți de micropoeme și poeme – Jocul umbrelor și Ochiul bufniței – ale poetului Paul Mircea Iordache,

Au participat personalității ale culturii botoșănene: Dănuț Huțu – directorul Direcției Județene de Cultură; Aurel Melniciuc – directorul Centrului Judeţean pentru Promovarea şi Conservarea Tradiţiilor Populare; Cornelia Viziteu – directorul Bibliotecii Județene; Traian Apetrei, director și Cezar Amitroaiei, actor – la Teatrul de Stat ,,Mihai Eminescu”; Artur Bălăucă – directorul Editurii Taida, Iași; scriitori și poeți – Petruț Pârvescu, Alexandru Bojescu, D.M. Gaftoneanu, Cezar Ciobâcă -, precum și numeroși iubitori de cultură.

În acest cadru, și Cornelia Viziteu, și Petruț Pârvescu, și Artur Bălăucă, și Cezar Ciobâcă, cu toții au remarcat sensibilitatea și înclinația spre filosofic ale poetului, Paul Mircea Iordache, ceea ce definește un creator talentat, dând valoare micro- și poemelor sale înmănunchiate în aceste două volume lansate astăzi.


Prin actualul grupaj de poeme ale lui Paul Mircea Iordache apare, de la început, că autorul este o fire sensibilă întrebătoare şi care încearcă să dea răspunsuri la multitudinea aspectelor din concreteţea existenţială, să definească metaforic noţiuni, stări sufleteşti, fenomene naturale etc. Printr-un declic, printr-o străfulgerare....
Poetul baleiază între cer şi pământ cu multă graţie şi dezinvoltură, datorită unor calităţi native cu care a fost îndriduit, stimulând atenţia şi gândirea cititorului.....
Cei doi infiniţi +   Prin actualul grupaj de poeme ale lui Paul Mircea Iordache apare, de la început, că autorul este o fire sensibilă întrebătoare şi care încearcă să dea răspunsuri la multitudinea aspectelor din concreteţea existenţială, să definească metaforic noţiuni, stări sufleteşti, fenomene naturale etc. Printr-un declic, printr-o străfulgerare....
Poetul baleiază între cer şi pământ cu multă graţie şi dezinvoltură, datorită unor calităţi native cu care a fost îndriduit, stimulând atenţia şi gândirea cititorului.....
Cei doi infiniţi +    , -  şi masiva concentrare de energie din cosmos, la Paul Mircea Iordache încap în trei versuri şi şapte cuvinte…..
Este o performanţă, nu un mister!    (Vasile Ponea) , -  şi masiva concentrare de energie din cosmos, la Paul Mircea Iordache încap în trei versuri şi şapte cuvinte…..

Este o performanţă, nu un mister!    (Vasile Ponea)

Basarabia
JOCUL UMBRELOR autor Paul Mircea Iordache

recital actor  Cezar Amitroaie

NumeleBasarabia!
Părinţii: Sunt fiică a României!
Bunici: Dacia Felix!
Rude:  Surori gemene, Moldova şi Bucovina şi alte surori, Muntenia şi Transilvania;
Naşi: Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti şi 
Ştefan cel Mare şi Sfânt,
stăpânitorul cetăţilor de la Nistru;
Locul naşterii: Între Prut şi Nistru, de la Hotin şi până la Marea Neagră;
Data naşterii: Sunt urmaşă a Daciei, deci sunt aici din întotdeauna!
Data condamnării: Mai  1872,  când imperiul muscălesc m-a dezlipit de la trupul mamei;
Învinuirea: Grădina  mea stătea în calea năvălitorilor;
Condiţii de detenţie ; Legată-n lanţuri de robie, cu botniţă pe limba mamei;
Cum ai îndurat?... Privind spre Ceahlău...... Prutul s-a umplut cu lacrimile mele!
Te-ai revoltat!........ În 1918, când călăul era slăbit, am smuls lanţurile;
Şi-atunci?.... Schimbându-se la făţă, din alb în roşu,
în 1940 el m-a răpit din nou, spunând că mă eliberează de sub jugul mamei sale;

Care ţi-e dorinţă?....... Să revin la sânul mamei!


vineri, 23 august 2013

Din Colecţia etnografică a Muzeului Botoşani


PIESĂ UNICAT DIN COLECŢIA
SECŢIEI DE ETNOGRAFIE A MUZEULUI BOTOŞANI



Colecţia etnografică a Muzeului Botoşani cunoscută în parte multor vizitatori, numără astăzi, peste 3600 de piese, unele din ele, aflate deja în categoria tezaur, dar şi în categoria fond, ceea ce le certifică valoarea. Dar, mai sunt încă piese ce urmează a fi clasate şi care sunt valori certe ale culturii populare botoşănene, ale culturii populare româneşti.



Una din aceste piese aparţinând artei populare româneşti este o CRAVAŞĂ care provine de la bunicii familiei Costiuc Traian, trăitori în oraşul Siret al judeţului Suceava. După informaţiile primite, se pare că bunicii familiei la care ne-am referit, au primit la rândul lor obiectul, astfel că o serie de date referitoare la meşter, la tehnica precisă de lucru, s-au pierdut în timp ceea ce nu s-a pierdut, spre bucuria noastră, sunt anul şi luna când a fost lucrat obiectul , dar şi o inscripţie cuprinzând numele proprietarului iniţial.


Cravaşa este o veritabilă operă de artă populară, lucrată din lemn strunjit, cu aplicaţii de metal prin nituire, cu încrustaţii, dar şi prin turnare, zonă unde metalul este perforat, lăsând vizibil, decorul de lemn.

Decorul este dispus în registre şi începe chiar de sub inelul care încă mai păstrează legat un fragment de piele. Din metalul care îmbracă partea de sus a cravaşei, se desfăşoară elemente geometrice, un bovideu privind o inimă, Iisus răstâgnit, o cupă şi un bovideu, având pe spate un steag de luptă, cu o cruce în treflă deasupra.


La partea din mijloc piesa are un inel cu o friză de 6 inimioare nituite ,încadrat de elemente geometrice în arcatură, cu scobituri rămase goale, care par să fi avut încrustate sidef sau poate chiar pietre fosforescente şi care au fost scoase ulterior văzându-se în unele locuri, urme de forţare cu un obiect ascuţit şi tăios.
Partea cea mai încărcată şi mai complexă, este partea a treia a cravaşei, care era ţinută cu mâna.


Aici prima friză cuprindă anul 1885 şi luna majaio (probabil mai), a doua friză un crucifix, 2 inimi, o floare şi două sfeşnice, a treia şi a patra friză, cuprind numele proprietarului cravaşei încrustat cu metal mihal.Danis Robevist Roika, a cincea friză cuprinde cinci cruci înşiruite ca florile, iar pe a şasea friză se repetă şapte inimioare nituite.
Asocierea lemnului de culoare brun, cu pielea şi cu diverse feluri de metal (plumb-argintiu, alamă-galben, cupru-cărămiziu), dezvăluie talentul şi priceperea meşterului anonim, spiritul lui creativ, păstrând până acum, vreme de 126 de ani în arta populară, o piesă care uimeşte, dar care nu ne dă toate răspundurile, la întrebările pe care le-am pus cunoscătorilor în domeniu şi ni le-am pus personal, dar care este şi va rămâne o valoare de tezaur în arta populară românească, după aprecierea noastră. Steliana Baltuta muzeograf etnograf Muzeul Judetean Botosani

vineri, 16 august 2013

Constantin Cristescu - VISE DE COPII



VISE DE COPII….

Am să te chem. să-mbrăţişăm în vară
Suspinul palmelor trudite de fierbinţi,
Când noaptea pică peste noi povară,
Să navigăm tăcut prin visele cuminţi.

Romanţele căzute, în umbre de zavoi
Vor aşeza prin note cuvinte argintii,
O lună ne îndeamnă iar pe amândoi
Să ne întoarcem iară în vise de copii.

Paşeşte în tăcere,coboară lângă mine,
Ascunde-ţi umbra lin la pieptul meu,
Pe cer luceşte luna, luminile ei pline,
De dorurile mele în zbor făr”de ecou.

Şi să dansăm în astre,în praf de univers
Te-aştept să mă săruţi, te-aştept să vii,
Să îmbrăcăm cu rouă cuvintele din vers,
Iubito să ne-ntoarcem prin vise de copii….
Constantin Cristescu

VERONICA MICLE


       Veronica Micle s-a nascut in acelasi an cu Eminescu, la 22 aprilie 1850, la Nasaud, de religie greco-catolica, si a ramas orfana de tata in acelasi an. Tatal cizmarul Ilie Campeanu luptase ca voluntar si fusese ranit in 1848, in Muntii Apuseni, sub flamurile lui Avram Iancu.
        Mama Veronicai, Ana Campeanu, este anchetata de politia habsburgica. Situatia grea o determina sa treaca muntii in vara lui 1850, in Moldova. Vinde modesta casa din Nasaud si cu ceva imprumuturi cumpara o casa in Targu-Neamt.
Peste ani, in 1886, Veronica Micle va darui aceasta casa cu cerdac, acoperita cu dranita, manastirii Varatec, pentru a servi drept locuinta maicilor bolnave sau celor aflate in targ cu treburi. Nu dupa mult moare fratele Radu .
          In1852, familia se muta la Iasi. Ana Campeanu, mama Veronicai Micle, femeie simpla, spala rufe cu ziua si se ocupa cu mositul. In iunie 1863, Veronica Micle absolva Scoala Centrala cu diploma de eminenta. Din comisia examinatoare fac parte, intre altii, Stefan Micle, viitorul rector al Universitatii din Iasi. atunci în vârstă de 43 de ani.
      Stefan Micle s-a nascut la Feleac, langa Cluj, scolit la Blaj, voluntar in 1848, avand licenta in drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena si impresionat de frumusetea si inteligenta fetei, Stefan Micle o cere in casatorie pe Veronica in anul urmator adica in 1849. Casatoria se incheie la 7 august, la Cluj,
      La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle, oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector alUniversitatii din Iasi
Din adolescenta, Veronica Micle paseste intr-o casnicie in care admiratia si respectul elevului raman precumpanitoare. Diferenta de 30 de ani e, la urma urmei, cat o viata de om. Cu finete paterna, Stefan Micle se ocupa de educatia atat de tinerei sale sotii. Doamna Micle ia lectii de franceza, de canto si pian, de literatura universala. Talentul ii e ocrotit si incurajat de sotul bland, "un cuget bun, onest si organizat". "Balauca" (porecla Veronicai Micle, folosita mai tarziu cu rautate) incepe sa aiba orgoliul, motivat, al prestantei sale. Cultura, limbile straine exersate (franceza, in care isi redacteaza o parte a corespondentei, si germana), universul intelectual depasesc cu mult nivelul doamnelor de salon.
      În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai fracțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință.
         La 29 aprilie 1866, se naste primul copil, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greierecare ii mosteneste talentul literar si voceaiar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.
         In anii de scoala, Veronica Micle cantase aria Violetei din "Traviata", in fata directorului unei trupe italiene. Printr-o farsa pusa la cale de profesorul de muzica, tanara imbracata in rochie alba fusese prezentata drept cea mai vestita cantareata romana. Respectivul director ii propusese pe loc un angajament, afland doar in ultima clipa adevarul.
Carte postala Scoala Reuniunea Femeilor Romane din Iasi

 In 1868, a facut parte din Societatea femeilor din Iasi, care ajutau fetele sarace sa se specializeze in invatamantul profesional si artistic.
În 1869  contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.
       În primăvara anului 1972 face o călătorie la Viena  pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în1872 debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză

Teiul lui Eminescu

La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultoasă.
În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.

      Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui   Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.O descriere obiectivă a evoluției relației dintre ei se poate obține prin urmărirea cronologică a informațiilor din scrisorile lor și din textele manuscriselor eminesciene.



Datarea poeziilor nepublicate și a ciornelor de scrisori este cea din Opere, Editura Academiei. Din amintirile lui "Ioan Slavici Slavici" știm că după stabilirea la Iași în 1874, Eminescu frecventa salonul Veronicăi. Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.” În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.” Ce anume a făcut Veronica pentru ca lucrurile să se schimbe între ei putem afla din aluziile conținute în altă ciornă de scrisoare din aceeași perioadă. 

Odată, când Ștefan Micle a trebuit să plece din Iași, Veronica i-a dăruit lui Eminescu o oră de intimitate și l-a lăsat să o strângă în brațe. Această întâmplare este confirmată și de însemnarea de pe fila 82 verso a textului poporan religios Amartolon sotiria ce-i aparținea lui Eminescu: „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieții mele. Eu am ținut pe Veronica în brațe, strângând-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ține toată viața mea.”. Jumătatea de an scursă de la îmbrățișarea din februarie până la următorul eveniment al legăturii lor a fost o perioadă de frământări continue. Acum Eminescu scrie foarte multe poezii care dovedesc zbuciumul din sufletul său: Iubind în taină, Eu număr, ah!, plângând,În liră-mi geme și suspin-un cânt, Ce șoptești atât de tainic, Zadarnic șterge vremea, Venin și farmec, Gelozie și multe altele. Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:

Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.” În comentariile la această scrisoare Perpessicius observă că scrisoarea este ruptă la colțul unde apare anul în care a fost scrisă, iar pe spatele scrisorii Veronica îl corectează ulterior cu anul 1879. Această încercare evidentă de postdatare este o dovadă că Veronica avea ceva de ascuns, și anume faptul că legătura lor a devenit intimă înainte de moartea lui Ștefan Micle din 4 august 1879. Anul real este cu siguranță 1876 pentru că atunci în poeziile lui Eminescu se produce o schimbare radicală. Dacă poeziile de până atunci erau pline de revoltă și nemulțumire, din acest moment ele încep să exprime fericirea unei iubiri împărtășite. Între poeziile scrise după august 1876 sunt câteva în care Eminescu afirmă explicit că schimbarea s-a produs la inițiativa Veronicăi. De exemplu, în poezia Ah, cerut-am de la zodii sau în,,O stradă prea îngustă". Urmează o perioadă în care în manuscrise apar poezii care exprimă fericirea pe care i-a dăruit-o Veronica: Dormi! , Cărțile, Tu mă privești cu marii ochi sau Terține.
În timpul Razboiul de Independenta,Veronica Micle a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.
La 4 august 1879, moare soțul ei, Stefan Micle Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.                                                                                                                                                       Prima „logodnă” (4 august 1879 – aprilie 1880)
       După moartea lui Ștefan Micle din 4 august 1879 legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea lui Eminescu
     Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească. În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale cu care să poată să-și asigure un trai decent.
      Reproșul cel mai frecvent care apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879); „mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).
     La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se întâlnește cu Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. 
     Ea îi stârnește gelozia față de Caragiale cu care avusese între timp o legătură intimă. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacționează cu o violență extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie și după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu,Eminescu l-a bruscat pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă. 
     În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data asta mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. 
      Într-o scrisoare din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină lângă ea. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în cursul lunii august 1882.
În 1886 Veronica locuiește la Bucuresti, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din Bucuresti. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.
Manastirea Varatec

      In 1859,Veronica Micle se retrage la Varatec la doua saptamani dupa moartea lui Eminescu. Varatecul era locul odihnei estivale a intelectualilor moldoveni. In ultima vara se afla la Varatec si Elisabeta Conta, sora filosofului Vasile Conta, care avea sa povesteasca despre marea amaraciune a Veronicai Micle, "un caracter ferm si o inteligenta iesita din comun". O viata traita in adoratia geniului eminescian, dar asaltata de barfe si calomnii, o viata plina de nefericiri si greutati materiale, marcata de stranii simetrii (moare exact la 10 ani de la decesul sotului sau, Stefan Micle, in 4 august 1879). "Doamna Veronica", isi amintea maica Epraxia Diaconescu, moarta in 1967, la 107 ani, "era frumoasa, cu parul balai si ravasit, ochii mari si albastri ca cerul senin, canta ca un inger..."
Veronica Micle isi presimtea moartea intr-un poem neterminat, datat 1 august: "O! Moarte vin de treci/ Pe inima-mi pustie si curma a mele ganduri/ S-aud cum uraganul mugind in grele canturi,/ Se plimba in pustie manat de aspre vanturi,/ Mi-e dor de-un lung repaos... Sa dorm,/ Sa dorm pe veci." La 6 august 1889, intunericul mormantului inchidea pentru totdeauna trupul balai al Veronicai Micle, inhumata langa bisericuta Sf. Ioan de la Varatec.
"Rautatea si invidia omeneasca nu vor putea sa ierte niciodata indrazneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate si pasiune pe Eminescu", scria in 1914 Octav Minar. Multi - chiar condeie ilustre - au minimalizat numele acestei femei cultivate, de un talent cert, ferma in gesturi si de o sinceritate teribila. Dragostea nefericita pentru Mihai Eminescu a fost platita scump. Ura s-a prelungit dincolo de mormant. Sa fi presimtit Veronica Micle si acest lucru, asa cum a presimtit moartea lui Eminescu? Foarte posibil: "Am urat aceasta lume!/ Si cum pot sa n-o urasc?/ Un necaz nu se sfarseste/ Alte-n loc se pregatesc!// Si sperand de-o zi pe alta/ Vaz ca sper tot in zadar,/ Caci in loc de vreun bine/ Chinul meu e mai amar,// De aceea, eu adese/ tot suspin dupa sicriu;/ Dar... ah! cine-mi poate spune/ Si-n mormant cum o sa fiu!// Poate-acolo ma asteapta/ Un necaz cu mult mai greu;/ M-am deprins cu chinul lumii/ Moarte, fugi cand te chem eu!". (Moarte, fugi)
La 3 august 1889, se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec

Glasul durerii

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?

Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;

                      Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.                                                   Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,

cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă

Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,

                      Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.                       Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce

Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce

Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său

Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă

Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,

Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ

Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,

Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,

În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta

Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

,,Eminescu al meu, singurul şi unicul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul obiect al durerii şi fericirii mele, dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumii trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea, cu toată ferocitatea ei răzbunătoare.
Intalnirea cu Eminescu
Il cunoscuse la Viena, in 1872, unde plecase pentru a-si trata o eczema. Tanara doamna blonda, cu parul foarte lung, usor ciufulit, ridicat intr-un coc parca ireal, din care scapau cu blandete doua suvite transparente, atragea atentia imediat. Naturaletea ei dovedea inteligenta, stia sa fie spirituala cu gratie. Fotografia din 1868 fixeaza privirea trista, de o melancolie adanca, a Veronicai Micle. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri si muzee, pe bulevarde, in imprejurimi. Poetul care o impresionase in paginile "Convorbirilor literare" devenea acum, treptat, idolul de o viata. "M-am gandit cu drag la tine pana nu te-am cunoscut,/ Te stiam numai din nume, de nu te-as mai fi stiut!/ Si-am dorit sa pot odata sa te vad pe tine eu,/ Sa-ti inchin a mea viata, sa te fac idolul meu." (M-am gandit..., 1883). Chipul imaginar corespundea, oare, cu omul real, tanarul entuziast, de o frumusete seducatoare, care trezea admiratia tuturor celor ce-l cunosteau?
Inaripat de imaginatia romantica a poetului, portretul Veronicai Micle domina lirica de dragoste eminesciana a anilor 1874-1877, numita de unii istorici literari "perioada veroniana". Veronica e "floarea albastra", "floarea alba de cires", "liana", "copilul cu par balai" etc. Mitul "ingerului blond" se nascuse.
La Iasi, in perioada 1874-1877, Eminescu se afla constant in casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicai. Se stie ca femeile nu erau acceptate la sedintele "Junimii", chiar daca publicau in "Convorbiri literare", unde Veronica Micle tipareste, relativ frecvent, incepand cu numarul din 1 decembrie 1875. Sunt ani de stabilitate materiala, dar melancolia romantica ramane starea dominanta a poetei.
"Si ce-i aceasta melancolie daca nu starea unei triste reverii?", se intreaba Veronica Micle intr-o scrisoare. Legenda plimbarilor celor doi indragostiti in Copou, a visarii pe banca de sub teiul devenit si el mitologie revarsa, in anii respectivi, o sumbra realitate. Colportarile, barfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu si succesul literar naucesc femei cu caracter marunt. Daca e sa-l credem pe Octav Minar, biograful cel mai entuziast al Veronicai, casa Micle primeste curent scrisori anonime cu insulte triviale. "Spionajul" e curent in salonul literar al Veronicai. Moartea lui Stefan Micle, in 1879, stinge pentru o clipa barfele si acuzatiile. "O mila dispretuitoare incepuse sa planeze in jurul acestei femei" (Octav Minar). 
     Urmeaza zece ani grei, deprimanti. Situatia materiala se inrautateste vizibil, pensia de urmas nu e aprobata decat tarziu, dupa multi ani. Veneratul profesor, cel care infiintase catedrele de fizica si chimie ale Universitatii iesene, le dotase cu aparatura si colectii stiintifice, intemeiase Observatorul meteorologic din Iasi, nu intrunea conditiile administrative pentru acordarea pensiei de urmas. Ii lipseau cativa ani vechime. Pentru a-si capata drepturile, tanara vaduva calatoreste la Bucuresti, la inceputul lunii septembrie, unde ramane, langa Eminescu, o luna si jumatate. Se infaptuia un vis. Corespondenta din aceasta perioada sta marturie pentru nestinsa pasiune dintre cei doi. "Superstitioasa si fatalista dupa cum ma stii", scrie Veronica Micle, "scrisorile tale sunt singurele, cand tu nu esti de fata, care ma mai asigura si ma mai linistesc." "Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul si unicul motiv al durerii si fericirii mele", incepe o epistola din 23 decembrie 1881. Pline de o infinita tandrete, aceste scrisori acopera cu straluciri fugare o viata amara.
     Moartea lui Stefan Micle, bucurie pentru multi dusmani, nu insemnase acelasi lucru pentru Veronica Micle, adancita in singuratate si pesimism. Proiectul de casatorie cu Eminescu prinde contur, dar este zadarnicit de Maiorescu, in primavara lui 1880. Explicatia de ordin material pe care i-o da criticul poetului ascunde de fapt un resentiment inca puternic. In 1864, Veronica Micle si mama ei aparusera intr-un proces rasunator intentat vanitosului critic. Presedinte al Comitetului de inspectiune scolara, Maiorescu era invinuit de "fapte scandaloase" in care era implicata subdirectoarea Scolii Centrale de fete, domnisoara Emilia Rckert. Facand parte, prin sotul sau, din cercul simpatizantilor Scolii Ardelene din Blaj, adversari ai lui Maiorescu, Veronica Micle sustine cu inversunare acuzatia, poate reala.
Cercul junimist se impotriveste casatoriei, invocand, intre altele, flacara poeziei ce trebuie tinuta treaza prin suferinta. 
      Conform marturisirii Virginiei Micle, in mai-iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, nascut mort. Din vara aceluiasi an pana in decembrie 1881 urmeaza o ruptura, ce aduce si mai multa mahnire in sufletul poetei. De la adresarea plina de gingasie, de la vocea calda care razbate in aceste cuvinte, "Scumpul si iubitul meu Emin", cele cateva scrisori din aceasta perioada trec la severul "Domnul meu", chiar daca efuziunea discreta, filtrata de ratiune, nu lipseste: "Eminescu meu, va veni un timp cand vei simti toata amaraciunea mea, de a ma fi sacrificat pe mine, idolul tau de altadata, unor considerente care nu-ti vor da nicicand nimic de ceea ce te lasa a intrevedea, si nimic din cele pierdute". Desi in ultima luna a lui 1881 vine in Bucuresti, isi ocoleste, din ambitie, idolul de-o viata. Urmeaza regrete amarnice, iar impacarea dovedeste, in corespondenta, o pasiune aproape morbida: "Te vei convinge ca din mii de fiinte, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; si daca m-ai ucide, te-as iubi si in minutele agoniei". Scrisorile din prima parte a anului 1882 exprima frenezia dragostei si, in plus, dorinta femeii de a se simti ocrotita: "Deprinsa de copila, chiar, a fi sub aripile cuiva, indata dupa moartea lui, tu ai venit, te-am vazut si m-ai mangaiat" Dar gandul intors in urma nu aduce decat o imensa durere. La sfarsitul lui ianuarie 1882, Veronica Micle revine in Bucuresti pentru cateva zile, vizitandu-l pe Eminescu in locuinta din str. Buzesti nr. 5. Proiectul casatoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai datorita opozitiei, pentru a doua oara a lui Maiorescu, ci si a sfasietoarei deprimari eminesciene.
Cununa de "Nu-ma-uita"
Nici relatia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulara a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenti, intre care poetul bucurestean Iuliu I. Rosca, cu care poarta o eleganta corespondenta, nu o putusera clinti. "Prefera sa fie metresa lui Eminescu decat nevasta unui print", avea sa spuna mai tarziu fiica Veronicai, Virginia Micle. 
Fugara aventura a Veronicai Micle cu Caragiale, purtarea indoielnica a acestuia sunt folosite cu dibacie de dusmanii celor doi mari indragostiti ai literaturii romane. Iubirea uriasa dobandeste chip tragic. Afirmatia dintr-o scrisoare: "Sunt lucruri in lume pe care ai dori sa se intample (casatoria cu Eminescu), dar si de care multumesti cerului ca nu-ti implineste dorinta, asa e cazul meu", e consecinta unui orgoliu ranit in perioada rupturii.
Odata cu declansarea bolii lui Eminescu, in 1883, incepe un veritabil calvar. Ponegritorii poetei nu inceteaza, ba chiar gasesc de cuviinta (ca Iacob Negruzzi) sa insinueze murdar (vestea spitalizarii lui Eminescu ar fi lasat-o indiferenta pe Veronica Micle, care avea in vizita un ofiter). Iarna lui 1883-1884, cu relativa insanatosire a lui Eminescu, ii readuce in Copou, pe urmele de odinioara. In 1886, o gasim pe Veronica in Bucuresti, unde se mutase, obligata de studiile de Conservator ale Valeriei. Locuieste pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreapta, in sfarsit pe str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obtine o bursa in strainatate pentru Valeria, care va studia la Paris. In 1887, primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicatia: "Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o marturisire de nestearsa dragoste, Bucuresti, 6 februarie 1887". "
Si te iubesc ca si atunce/ Cu tot avantu-nchipurii/ Si cu acea simtire dulce/ Ce-o da trecutul amintirii.
     In aprilie 1888, se duce de doua ori la Botosani, staruind pe langa Eminescu s-o urmeze la Bucuresti, pentru un tratament mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta si o defaimeaza in fel si chip. Interventia precipitata a Balaucai e considerata un blestem ("balauca", "berecheta", "indracita", "cu o droaie de nespalati").
La sfarsitul anului, Veronica Micle e din nou la Botosani, langa poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, cand evolutia bolii se dovedea ireversibila, Veronica Micle ii raspunde lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sanatatii poetului: "Lumea m-a acuzat de lipsa de simtire si de umanitate fata de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, va marturisesc sincer, nu pot sa-l vad lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu in cea mai splendida epoca a vietii sale intelectuale. Si asa sunt fara nici o lege si fara nici un Dumnezeu, sa-mi ramaie cel putin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost intrupat in fiinta lui Eminescu". Moartea poetului, in dimineata de 16 iunie 1889, in sanatoriul doctorului Sutu, o gaseste pe Veronica in Bucuresti, scriind chiar in acea zi, printr-o fatala coincidenta, poezia "Raze de luna", ce apare in cotidianul "Romania" din 20 iunie, in incheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o infrigurata, in numai 20 de minute, inainte de a fi aflat cumplita veste.
La slujba prohodirii din biserica Sf. Gheorghe, o doamna din Moldova, citim intr-un ziar din Transilvania, aseza pe pieptul poetului o cununa de "Nu-ma-uita". Doamna era, fara indoiala, Veronica Micle.                                                                    Draga mea Veronică,



,,Ca eu să nu-ţi scriu e de înţeles. Bolnav, neputând dormi nopţile şi cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziţie de a-ţi scrie ţie, căreia aş vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple. Dar tu care ai timp şi nu eşti bolnavă să nu-mi scrii e mai puţin explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociţi din lume.

Şi tu ştii care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia mea grăitor de adevăr, mulţi mă urăsc şi nimeni nu mă iubeşte afară de tine. Şi poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuşi de puţin, dacă nu era acest lucru extraordinar în viaţa mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările şi să prinză din sbor puţinul noroc care îl dă o viaţă scurtă şi chinuită, şi eu nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă şi pe tine în cercul meu fatal, te-am făcut părtaşă urei cu care oamenii mă onorează pe mine. Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu – mă onorează ura lor şi nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.

Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuieşti, tu rămâi cum ai fost şi scrie-mi. Tendinţa mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduinţele curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.Sunt….atât de trist şi e atât de deşartă viaţa mea de bucurii, încât numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe Eminescu.

Scrie cu degetele pe cari le sărut.

(1880 Februar)

sursa
http://rahoveanu.wordpress.com/%E2%99%A6-corespondenta-inedita-intre-mihai-eminescu-si-veronica-micle/
Draga mea Veronicuţă,

Sunt cinci ceasuri de dimineaţă şi eu, luându-mă cu lucrul, n-am putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârşit câte aveam de făcut, îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă şi tristă totodată şi aş vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă… pe locul unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb şi rotund şi frumos. Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în pătuţul tău aşternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare şi gândesc la tine. Dormi şi nu te trezi, draga mea Nicuţă, că eu te păzesc tocmai de aici.

Iar mâni când te vei trezi, ai s-aştepţi scrisoare şi poimâni are să-ţi vie şi atunci ai să ştii şi tu ce făceai pe când eu scriam aceste şiruri şi eu cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare te-aş mai săruta!

Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu, la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci şi cântă admirabil, aşa precum n-am mai auzit violonist şi tu ştii bine că pe Sivori l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci şi inimă. Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i aşa? Dormi Veronică? Desigur dormi.

Nicu Gane a plecat la Iaşi; deci dacă-l vezi mai zi-i şi tu, că eu, nu e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă şi să nu-i aduc aminte. Dar el mai cu “ba azi, ba mâne” n-a făcut vro treabă acătări pân-acum, bată-l-ar norocu încă cu vro şapte duzine de copii dar şi cu milioanele respective cu care să-i crească.

Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii că în el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoare consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? ( sursa Wikipedia