Pe dna profesoara Maria Cozmici
Cojocariu am cunoscut-o in anul 2009, în cadrul unei acţiuni organizate de
mine impreuna cu Primaria Botosani,
primar Catalin Flutur ,, Gala Valorilor Feminine". Inspectoratul Scolar
Botosani a nominalizat atunci, mai multe persoane meritoase, dar Diploma de
Merit a fost acordată doamnelor profesor Maria Ciobanu si Maria Cojocariu,
într-un cadrul festiv la Teatrul ,,Mihai Eminescu" din Botoşani. Atunci am
cunoscut-o prima dată. După decernarea premiilor persoanelor care s-au evidentiat
de-a lungul carierii lor, in diferite domenii de activitate, am publicat despre
acestea, pe internet, pe un blog ,,
emancipareafemeii, un blog de cultură botosăneană, interviuri, pentru a fi
cunoscute valorile feminine , să le respectă şi să le mulţumim.
In
acest context m-am informat despre implicarea emotională si profesională a
doamnei profesor
CINE ESTE DOAMNA PROFESOR ?
Din
volumul ,, Mărturisiri târzii", aflăm ,,Cătămăreşti-Deal, este o aşezare
la doar câţiva kilometri de centru Botoşaniului. Pe ,,strada a doua"- o
căsuţă lipită de pământ, dar îngrijită, cu o boltă de vie ,, aşa cum i-ar fi
plăcut lui". Vieţuieşte acolo-dacă e să spun din inimă- o sfântă;
profesoară -pensionară acum- Maria Cojocariu.
Doamna profesor Maria
Cojocariu, a terminat conservatorul la Iasi, si a fost profesoară de canto la
Scoala de Muzică , Scoala de Arte Botosani. La Botoşani, în anul 1980,
profesorul Gh. Cojocariu, a înfiinţat ,, Corul Şcolii Populare de Arte
Botoşani”, care s-a remarcat mulţi ani în viaţa culturală a judeţului Botoşani
şi a ţării.. Doamna fost alături de soţul ei, prof.Gh. Cojocariu şi l-a
încurajat.
A participat alături de elevii
ei, seară de seară, învăţându-i partiturile puse în repertoriu. şi vocalizele.
Dintre aceştia au devenit absolvenţi ai învăţământului superior.
În anul 1990-1999 a avut
catedra la Liceul Pedagogic Botoşani. În 1999, a ieşit la pensie. Acum la
pensie editeaza carti. A editat un volum ,, Mărturisiri târzii", si doua
volume ,, Poezii pentru toate vârstele”
 |
| ora de studiu |
După ieşirea la pensie,
legătura cu foştii elevi s-a menţinut prin corespondenţa dintre ei. Astfel din
SCRISOAREA ,, MODEL DE MODELE" Mugurel Mogoş 22-06-2009, aflăm: ,Punând
acest subtitlu, cred că autoarea s-a gândit la cei dragi, care au trecut la
cele veşnice, unii chiar mai devreme, şi la momentele în care s-a găsit la
răscruci de drumuri, fiind obligată să ia nişte hotărâri radicale, despre care
va afla cititorul când se va apleca peste paginile acestei cărţi. Cartea la
care fac referire, deşi este compusă din eseuri, ar putea fi considerată un
adevărat roman. Ea este împărţită în şase capitole: „Părinţii”, „Anii de
şcoală”, „Prietenii”, „Profesori de muzică”, „Copiii mei” şi „Fraţii şi
surorile mele”. După însemnarea făcută la sfârşitul fiecărui capitol, aflăm că
autoarea a scris această carte între februarie 2005 şi iunie 2008, mai ales
noaptea şi, de regulă, după miezul nopţii"
O să redau un text din carte,
despre părinţi ei, autoarea scrie:
,, Dacă vreodată aţi întâlnit
un om care să fe bun, de cuvânt, necertăreţ, iubitor de copii ca nimeni altul,
cu simţ, harnic, curat la suflet şi la trup, muzicant talentat, constructor de
viori, cobze şi dobe, apoi să ştiţi că acesta era tata; cel mai bun şi preţuit
tată din lumea aceasta". Am fost 13 fraţi acasă. Despre Botoşana, autoarea romanului ,,
Mărturisiri târzii” , scrie:
,, Sufleteşte eram mai ataşată
de Botoşana decât de satul Poieni. Aşa se făcea că după terminarea şcolii,
elevă fiind deja la Iaşi, în vacanţe veneam mereu la Botoşani, că este mare
serbare. Trimitea pe câte-un copil, care venea special până la Poieni, să mă
anunţe. Şi unde credeţi că mâncam şi dormeam? La familia mea adoptivă din
Botoşana, la domnul director Vasile Boca şi Francisca. (...) Domnul Boca era
cadru didactic complet. Era profesor de biologie, profesor de muzică, bun
gospodar, minunat fiu al satului, îndemnându-i, ajutându-i, certându-i pe
săteni când era cazul, sfătuindu-i pe elevi. Era un deschizător de vise pentru
mulţi copii, dându-le aripi, săltându-i să zboare cu ochii minţii spre înălţimi
şi idealuri nebănuite. (...) Domnul Boca avea cea mai mare colecţie
numismatică, din câte am văzut eu, bine îngrijită, într-o ordine istorică
documentară. De asemenea, înfiinţase un muzeu al satului,
istorico-etnografie". Citat din scrierea autoarei. Aprecierile faţă de
profesoara Maria Cojocariu, au fost exprimate în unele scrisori adresate
doamnei cu ocazia unor zile importante din viaţa ei. In cadrul interviului am
prezentat din continutul unor scrisori adresate dnei profesor de la elevii
domniei sale. Dau mai jos din text: ,,FOLOSIŢI-VĂ DARUL ORICÂND PENTRU LAUDA
LUI! Măna care a întins cerul plin de stele, mâna care vă poartă în căuşul său
ca pe un mărgăritar preţios, mâna care ne-a ajutat întotdeauna LA NEVOIE, mâna
care poartă semnul cuielor, să vă călăuzească şi să reverse peste dumneavoastră
pacea cerului, bucurie, mângîiere şi binecuvântări din belşug! NU UITAŢI CĂ
SUNTEŢI O PIATRĂ PREŢIOASĂ ÎN MÂNA CREATORULUI!" a scris o elevă.
DIN SCRISOAREA GABRIELEI RUMEGA
,, Sau scurs pe nesimţite luni, săptămâni şi zile de când am fost înconjurată
de căldura, personalitatea şi atenţia deosebită a d-nei profesor emerit- MARIA
COJOCARIU.(...)Glasul ei blând dar ferm, mi-a condus paşii, vocea spre ceea ce
am reuşit în final: să înterpretez cântece populare . Cu deosebită
dragoste,Gabriela"
IN
MEMORIAM
O să redau articolul publicat
de Petronela Chiribuţă în Botoşani Necenzurat.
A fost cândva,/Nu demult tare,/A fost ca-n
vise trecătoare/A fost căndva… Pe lângă mine staţi mereu/Vă simt
apropierea/Ma-nconjuraţi cu drag/Şi asta-i mângâierea./Fiinţe dragi inimii
mele.
In prezent, in noptile lungi de
insomnie, in casuta din Catmarasti Deal, Maria Cojocariu scrie si nu oricum.
Sufletul ei este prea plin de amintiri frumoase legate de locul nasterii,
parinti, frati, profesori, copii, copii-elevi, de reprezentatiile corale cu
care a “imblizit” chiar si cele mai dure suflete si de sotul domniei sale,
iubitul ei sot, Gheorghe Cojocariu. L-a indemnat mereu pe el sa scrie caci
trecutul si prezentul erau surse si resurse demne de cunoscut si de “inscris”
in mentalul colectiv. Amintirile comune sunt cele care o coplesesc pe d-na
profesor iar activitatea profesionala a lui Gheorghe Cojocariu, una de
neegalat. I-a legat iubirea in diferitele ei forme, muzica i-a unit,
devotamentul doamnei profesor i-a desavarsit iar cei 3 fii i-au redefinit.
Din prima clipa in care l-a
intalnit pe omul Gheorghe Cojocariu, Maria Cozmici, a simtit ca trebuie sa faca
totul pentru a-l face fericit. “El facuse cinci ani de puscarie. Fusese student
in 49, iar in 50 n-a mai apucat sa termine anul. A facut puscarie intre 50 si
55. Apoi, de nenumarate ori a facut cereri la minister pentru a fi
reinmatriculat. I s-a aprobat abia prin 62 sa-si reia studiile. A platit greu,
enorm, si el si familia lui, pentru ca in 49 a spus ca “Basarabia este a
noastra”, Iar un verisor de-al lui facuse niste manifeste pe care scria
“Traiasca Regele Mihai”. Acel verisor era casatorit si l-a rugat pe Gheorghe sa
ia asupra lui aceasta vinovatie cu manifestele. Si Gheorghe, suflet bun, a luat
pe el si aceasta vina. La Iasi, cand s-a pronuntat sentinta, tatal sau a
lesinat, a intrat in coma si nu si-a mai revenit decat a doua zi”. L-a iubit cu
fiecare zi tot mai mult pana cand moarte i-a despartit. Fire patimasa Gheorghe
Cojocariu, nu traia cu jumatati de masura. A invatat ca doar prin munca si
daruire, poti cunoaste gloria. A cunoscut si gloria si admiratia si
recunoasterea iubirii pentru muzica. “Noi am fost primul cor din tara, dupa
Madrigal, care am pus in repertoriu “Bocete strabune”, de Alexandru Pascanu.
La
un moment dat, corul se impartea in 16 voci… Era o frumusete. Parca erai in
rai, dar a fost o munca enorma, de vreo doi ani. Poate ca cel mai frumos moment
a fost in 1974, la Bucuresti. Aproape in fiecare an mergeam cu corul pe scena
Ateneului Roman. In 74 inregistram la Radio, cu Alice Popovici. La un moment
dat, ea i-a dat un telefon maestrului Alexandru Pascanu pentru a veni sa auda
ce n-a auzit in viata lui. Noi cantam, nu stiam nimic despre aceasta invitatie.
Dumnealui a venit, ne-a ascultat din
fundul salii cantand “Bocete strabune”. In final, in Sala Radio, s-a apropiat
un om mic de statura, cu un cap lunguiet. A urcat pe scena, in fata corului. A
intrebat: “Voi sunteti corul de la Botosani?”. “Da!” – am raspuns noi. “Nu-i
adevarat! Voi sunteti miracolul de la Botosani!”. Era maestrul Alexandru
Pascanu”.
Maria
Cojocariu, la urmat oriunde l-au dus pasii. L-a iubit si i s-a daruit pentr
Maria Cojocariu, la urmat oriunde l-au dus pasii. L-a iubit si i s-a daruit
pentru desavarsire si implinirea actului artistic. “Viaţa, a fost bună cu mine.
E adevărat că am renunţat la a aduce în prim-plan persoana mea, dar, din umbră,
urmăream daca lucrurile mergeau cum doream eu!”
“In 69 am terminat
Conservatorul cu doua diplome, doua valize, doua linguri si un copil in brate,
dar eram foarte fericiti. Inca inainte de casatorie imi spusese toate
necazurile prin care a trecut. Si va jur, nu din mila, ci pur si simplu asa,
mi-am spus: “Pe omul acesta trebuie sa-l fac fericit!”. Si cred ca l-am facut
fericit”, spune Maria Cojocaru, care a ales, astfel, jertfa pe viata, a ales sa
participe din umbra la creatia sotului ei, dar fara sa se anuleze. E drept
drumul ei ar fi putut fi altul. Maria Cojocariu putea fi o mare cântăreaţă de
operă dar a preferat să rămână doar profesor, soţia “lui” şi mama copiilor.
Cand am terminat Conservatorul,
rectorul nostru, Achim Stoia, care era si presedintele Comisiei de repartitie,
la Bucuresti, cand a auzit ca vrem sa venim la Botosani, desi eu eram a
saisprezecea pe tara, ne-a dat afara din sala, sa ne mai gandim. Puteam merge
in orase mari dar am cerut tot Botosanii, ca era aici liceu de muzica.
Directorul liceului era prof. Holca, fost coleg de-al sotului”. Astfel a
inceput viata inchinata muzicii, intr-un ritm alert fara regrete sau false
pretentii.
“Cand am venit la Botosani,
aici era doar un cor de varstnici, Armonia, dirijat de prof. Holca. In judet,
la Dorohoi, era corul dirijat de Guragata, un cor modest la Dersca, dirijat de
Gheorghe Fusa. Dupa ce ne-am luat masina -Doamne, cu cate greutati, in rate! -
mergeam sa facem muzica in camine culturale. Cate coruri n-am facut noi? Macar
de s-ar fi mentinut!”.
Intr-o discretie extraordinara,
dupa zilele petrecute alturi de prieteni sau printre veştile primite de la fiii
ei, muzicieni redutabili, Maria Cozmici Cojocariu, se intoarce la amintirile
ei. Scrie si rescrie tuşând cu echilibrul ei sufletesc realitatile unor momente
care au marcat o mare personalitate a vietii culturale a Botosanilor. Maria
Cozmici Cojocariu o femeie extrem de puternica aflata mereu in penumbra
gloriei, la care a trudit zilnic, traieste mai departe cu demnitate si decenta
si cu bun-simţ iesit din comun ca si cand nu ar vrea sa deranjeze pe nimeni cu
bucuria ei de a trai prin muzica si pentru muzica. Are insa o tristete
profunda. Atunci cand a murit prof. Cojocariu (august 2002) putini au fost cei
care i-au cinstit memoria. Timpul le cerne pe toate dar adevaratele valori… NU
MOR NICIODATA. ( Autor Petronela Chiribuţă, Botoşaniu Necenzurat din
21-07-2011).
