Din istoria ambarcatiunilor. Expozitie la Sea Park Polonia

      Încă din cele mai îndepărtate timpuri, oamenii au fost atraşi de regiunile scăldate de apele râurilor, fluviilor şi mărilor care asigurau o sursă de hrană sigură. Începuturile navigaţiei au fost timide, iar evoluţia ei lentă a fost determinată de dezvoltarea forţelor de producţie, acumularea de cunoştinţe şi experienţă. Datele documentare existente permit urmărirea istoriei dezvoltării construcţiilor navale, începând din al treilea mileniu î.e.n., istorie care începe din centrele culturale ale Mării Mediterane şi din nordul Europei.
      Din documentele vechi, găsite în Egipt (mileniul 3-2 î.e.n.), s-a putut stabili că locuitorii deltei Nilului au ajuns la o tehnică avansată în construcţia navelor şi dispuneau de o navigaţie complexă. După egipteni, lideri incontestabili în navigaţie au fost fenicienii care erau, de altfel, primii navigatori care au avut curajul să iasă în larg. Fenicienii sunt urmaţi de greci, care cedează imperiului roman dominaţia mărilor şi odată cu aceasta, dezvoltarea rapidă a navigaţiei.
    Navele lor se numeau galere şi erau propulsate de un număr mare de rame acţionate de sclavi.În nordul Europei, din fiordurile peninsulei Scandinavia, vikingii au atins cu navele lor uşoare, insă extrem de trainice, ţărmurile Groenlandei şi Americii de Nord, pătrunzând până la vărsarea fluviului Congo din Africa.
     Construcţiile navale şi navigaţia cunosc un avânt deosebit în perioada expediţiilor maritime, de la sfârşitul secolului al XV-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Portughezii şi spaniolii sunt creatorii navelor cu velă, denumite caravele, cu care au întreprins cele mai îndrăzneţe misiuni ce au condus la o serie de descoperiri geografice. Inventarea maşinii cu abur, în primele decenii ale secolului XIX, a produs o revoluţie în domeniul construcţiilor navale. Primul care a găsit soluţia satisfăcătoare a folosirii aburului ca mijloc de propulsie a navei a fost Robert Fulton, care în 1807 realizează vaporul cu zbaturi „Clermont”.

Prima cursă, de 150 km, pe fluviul Hudson, între New York şi Albany, a durat 32 de ore. Călătoria a avut un mare răsunet şi a înlăturat ultimele indoieli referitoare la utilizarea aburului la transporturile de toate felurile, pe râuri şi canale. Cuplul Fulton-Livingstone a obţinut monopolul circulaţiei vapoarelor pe teritoriul statului New York, extins ulterior şi pe canalul dintre Marile Lacuri şi Oceanul Atlantic.

    Marinarii au folosit de-a lungul timpului numeroase metode pentru a determina viteza cu care se deplasau ambarcaţiunile lor pe apă.

    Marinarii din Antichitate obişnuiau să estimeze cât de repede se deplasau ambarcaţiunile lor aruncând o bucată de lemn sau un alt obiect care plutea peste prova (n.r. partea anterioară a navei) şi apoi observând perioada de timp care trecea înainte ca pupa (n.r. partea dinapoi a navei) să treacă de acel obiect.

    Această metodă era cunoscută sub numele de "buşteanul olandezului".

   Spre finele secolului 16, marinarii au început să folosească un instrument special pentru a estima viteza de navigare a vasului. Noduri erau legate la intervale uniforme pe lungimea unei sfori şi apoi un capăt al sforii, care avea ataşat de el o bucată de lemn, era aruncat în urma ambarcaţiunii.

  Când vasul se mişca înainte, sforii i se permitea să se întindă liber pentru o perioadă de timp specifică, care era de cele mai multe ori urmărită cu ajutorul unei clepsidre.

    Când, în 1809, John Stewens a construit vaporul „Phoenix”, s-a lovit de interdicţia de a circula pe fluviul Hudson, rezultată din acest monopol, şi a fost nevoit să plece de la New York la Philadelphia pe Atlantic, realizând astfel prima călătorie maritimă a unui vapor. 

    Câţiva ani mai târziu, pe fluviile şi canalele americane circulau practic numai nave cu abur. Oricine doreşte amănunte suplimentare despre condiţiile de călătorie, caracteristicile transporturilor şi ale navelor, poate apela la biografia şi opera literară a lui Samuel Clemens – cunoscut la noi sub pseudonimul de Mark Twain -, care cuprinde tot ceea ce s-ar putea spune despre acest subiect.

Mulţi specialişti cred că Robert Fulton a fost inventatorul navei cu abur. Însă existau deja diferite variante ale unor ambarcaţiuni propulsate de puterea aburului înaintea invenţiei lui Fulton. Meritul acestuia constă în demonstrarea faptului că, un vapor bine construit, se putea realiza cu tehnica disponibilă la acea vreme şi putea fi o modalitate viabilă de transport.

În general, oamenii priveau cu destulă neîncredere aceste construcţii navale de forme neobişnuite, ce scoteau nori de fum negru pe coşuri înalte şi înguste. Toate deficienţele constructive de execuţie şi randament ale cazanelor şi motoarelor cu abur, accidentele des întâlnite în această perioadă de început, erau psihologic multiplicate de faptul că se produceau pe apă, reducând şi mai mult probabilitatea supravieţuirii persoanelor implicate în procesul de transport. Nu este de mirare că în aceste condiţii, pasagerii primelor vapoare erau consideraţi eroi de către contemporanii lor. A fost necesară munca îndârjită şi îndelungată a unui inginer, constructor şi inventator, pentru a înfrânge neîncrederea generală; numele său este Robert Fulton.

În anul 1819 vaporul „Savannah” de 380 de tone, cu propulsie mixtă – vele şi abur – a traversat Atlanticul. În timpul călătoriei stocul de cărbune s-a epuizat, iar vasul a navigat mai departe cu vele; nava a dat numai parţial satisfacţie. Cu toate acestea, şase ani mai târziu, în 1825, vasul englez „Enterprise”, de 480 de tone, a parcurs ruta Anglia- India, în 54 de zile, din care 35 de zile cu ajutorul aburului; în 1827, vaporul olandez cu zbaturi „Curacao” a reuşit prima traversare a Atlanticului fără ajutorul velelor, între Rotterdam şi Guyana Olandeză.