Un scurt istoric al ,, Casei Ventura", Arborele Genealogic al familiei VENTURA , articol prezentat de Steliana Baltuţă

,,Despre Ștefan Emilian si documentele aflate  în arhivă,  consultate de noi, datorită domnului profesor Ștefan Cervatiuc (care a lucrat o lungă perioadă în Arhive, cercetând și publicând volume, având la bază și aducând în lumină documente inedite, arhivate), dar și prin amabilitatea colegilor domniei sale de la Arhive, care ne-au pus la dispoziţie materialele indicate putem prezenta despre CASA VENTURA. 

 Ștefan Emilian născut la 8 august 1819, era arhitect, inginer și matematician, cu diplomă obţinută la Viena. În 1872 când a ridicat Planul Topografic al orașului Botoșani, era profesor la Universitatea din Iași. În mapa amintită cu titlul „PLANULULU TOPOGRAFICU ALU URBEI BOTOȘANI REDICAT PRIN INGINERULUL ȘTEFAN EMILIAN – 1872” (HĂRŢI, PLANURI, SCHIŢE), apare o planșă cu desenul „Vila Ventura” în forma iniţială, cu latura dinspre răsărit, așa cum apare și astăzi, în forma redată după restaurare, de fapt partea principală de intrare în locuinţă. Pe frontonul de sub balconul de pe latura de est a casei, pe 7 profile decorative, restauratorii au găsit la îndepărtarea straturilor de zugrăveli, 7 litere care alcătuiesc numele familiei cu V dublu (WENTURA). Un alt indiciu care se află în Arhive la Botoșani este arborele genealogic al Familiei Ventura, realizat de profesorul Eugen D. Neculau („născut în Ungureni – Botoșani cu trei zile înainte ca veacul al XIX-lea să se încheie; începe în 1907 școala primară la Ungureni, continuă studiile primare, gimnaziale și liceale la Dorohoi și Pomârla,  iar studenţia la Secţia Filozofie de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iași”). Cercetând cu atenţie arborele genealogic al numeroasei familii Ventura cu un sumar de date, aflăm pe primul, NECULAI VENTURA – ispravnic de Bacău în 1754 – pârcălab de Galaţi, în 1761 – postelnic, în 1776 – spătar, căsătorit cu Victoria C. Gr. Soutzo cu care a avut 5 copii, unul fiind GRIGORE VENTURA (vel postelnic în 1803, decedat în 25.III. 1827, înmormântat la Popăuţi – Botoșani), căsătorit cu Maria (numele neprecizat), decedată în 8.XI.1838 (după 11 ani de la pierderea soţului), fiind înhumată în cimitirul bisericii Vovidenia (Botoșani) și care au avut împreună 5 copii (2 fete și 3 băieţi), unul fiind ALECU VENTURA – comis în 1832, agă-vornic în 1857, și a îndeplinit funcţia de prefect de Botoșani sub Al. I. Cuza și din 1866 sub Carol I. Tot din arborele genealogic al lui Eugen D. Neculau, aflăm că, la rândul său, prefectul ALECU VENTURA, a avut 4 copii (1 fată Eufroznia și 3 băieţi IANCU, Alecu și Gheorghe). Din cei 4 copii, iul IANCU VENTURA a fost elev la Botoșani la pensionul Olivari în 1842 și apoi prefect de Botoșani, în timpul lui Carol I, ales ulterior deputat în adunarea electivă. Fratele prefectului ALECU VENTURA, pe nume CONSTANTIN (având dregătoria de agă – fără a se preciza unde), s-a căsătorit cu Soltana Rosetti Bibica, cu care a avut 3 copii (2 fete – Ruxanda și Elena, și un băiat Grigore). Acest băiat GRIGORE VENTURA care a trăit între anii 1839 – 1909, s-a născut la Bacău sau la Galaţi, și este recunoscut ca dramaturg, scriitor și compozitor, profesor la Conservatorul din București. A avut două căsătorii: prima cu Elena Catargiu, și a doua cu Lea Vermont Grümberg – născută la Bacău sau la Moinești, în familia profesorului evreu Grümberg, mai târziu Vermont, nume pe care-l va purta și fratele ei, recunoscutul pictor bucureștean, Nicolae Vermont. Din a doua căsătorie a dramaturgului GRIGORE VENTURA cu LEA VERMONT GRÜMBERG, s-au născut 2 copii (un băiat Grigore și o fată, Mărioara). 

MARIA (MĂRIOARA) VENTURA, s-a născut în 1888 în BUCUREȘTI. Această informaţie sigură, o datorăm colegului nostru pasionat – muzeograf George Lucian Arhip, care a găsit, cercetând în Biblioteca Muzeului Botoșani, în colecţia de periodice, ziarul „Universul Literar” (Anul XLIV, Nr. 7 din 12 februarie 1928), pe prima pagină, unde apare în profil fotografia Mărioarei Ventura, cu specificaţia pe colţul din stânga jos, TRAGEDIANA, iar pe paginile 102 – 103 cu titlul „Sufletul românesc” – articole semnate de Camil Petrescu – „MARIA VENTURA”; George Frideș – „O TRAGEDIANĂ MODERNĂ”; Gabriel Boissy și Antoine (Information) – „MARIA VENTURA ȘI STRĂINĂTATEA”; Ariel – „Neadevărate – cum am revăzut pe Ventura”, și „NOTE BIOGRAFICE”. Notele biografice ne oferă o serie de date, pe lângă anul de naștere 1888 al MARIEI (MĂRIOARA) VENTURA, și faptul că, „a urmat Liceul până la cinci clase la „Liceul Negoescu”. Apoi a plecat la Paris, la „Liceul Lamartine” înscriindu-se în același timp la Conservator. De foarte de timpuriu, la vârsta de 16 ani, a început să joace alături de Sarah Bernhardt. Fiind încă elevă la conservator, Maria Ventura pleacă într-un turneu în America alături de Sarah Bernhardt și Eduard de Max.“Aceste date vin să infirme o serie de afirmaţii greșite ale unor persoane care au susţinut că Mărioara Ventura are legătură cu casa Ventura la care ne referim, din Botoșani. O primă negare a acestei afirmaţii, a venit prompt, din partea colegului nostru muzeograf – șef secţie istorie Gheorghe Median, și în continuare din partea domnului profesor Ștefan Cervatiuc, foarte atent în cercetarea arhivelor, așa cum am precizat mai sus, și care, nici în cele 2 volume de Istorie a Teatrului Botoșănean pe care le-a scris și tipărit, n-a consemnat despre prezenţa Mariei (Mărioarei) Ventura pe scena botoșăneană. Așa cum se știe deja, fiind o mare actriţă, o mare „tragediană” care a jucat o lungă perioadă pe scenele Parisului, fiind angajată la „Comedia franceză”, mai mult încă, a fost prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia franceză, anume FIigenia de Racine, nu se poate ca ziarele vremii să nu i amintit de prezenţa ei la Botoșani. Cel puţin, cercetarea de până acum, n-a adus în lumină vreo legătură cu Botoșaniul, a actriţei.Tot în „NOTE BIOGRAFICE” din „Universul literar” citat deja, apărut în 1928 aflăm că, atunci „când pacea s-a încheiat, când România Mare era un vis înfăptuit, Ventura cu suletul plin de bucuria izbândei s’a reîntors din nou în Franţa. După o carieră strălucitoare, Maria Ventura, cum îi puneau francezii – Marie Ventura, își doarme somnul de veci în Paris, din 3 decembrie 1954 (la vârsta de 66 de ani). A fost o stea a dramaturgiei, a aparţinut numeroasei familii Ventura, a fost nepoată a pictorului Nicolae Vermont".( articol publicat si in Revista ,, Tara de Sus" autori Steliana Baltuţă si George Arhip).

În ziarul din data de 16-05-2005, România Culturală, profesorul universitar dr. Mihai Sorin Rădulescu precizează o serie de date genealogice ale familiei VENTURA:

,,În aceasta categorie intra si familia Ventura, originara din Fanarul atât de bogat în oameni remarcabili - acel Bizant trecut prin multa suferinta, dupa expresia lui N. Iorga. Scotocind prin arhiva mea, am dat peste un dosar cu spite si fise genealogice privitoare la neamuri boieresti din Moldova, alcatuite de Vasile Panopol, un carturar cu totul uitat astazi, fiu natural al junimistului Vasile Pogor. Intre hârtiile îngalbenite din dosar, un arbore genealogic al familiei Ventura, la care am recunoscut scrisul genealogistului si istoricului George D. Florescu, cu mentiunea "Ventura (Moldova), dupa V. Panopol". Numele cu rezonanta italiana - ca si multe alte patronimice din lumea elenica - trimite cu gândul la stapânirea venetiana fie din Insulele Ionice si din cele ale Egeii, fie chiar de pe continent. Stabilita în Moldova în secolul al XVIII-lea, familia Ventura avea sa devina rapid cunoscuta, încuscrindu-se cu Cantacuzinii moldoveni (din ramura Pascanu), cu Sutestii, Basotestii, Rosettestii si cu alte nume cunoscute din vechea Românie.

,,O notită despre familie găsim si în admirabila culegere de documente a lui Ioan C. Filitti "Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino" (1919). Aici sunt mentionati Constantin Ventura din insula Paros, dragoman al flotei otomane; Nicolae Ventura, care a oscilat între Istanbul, Moldova si }ara Româneasca, unde a ajuns mare spatar în 1784; un alt Constantin Ventura, dragoman (translator) si, în fine, Grigore Ventura, mare postelnic la 1795. Spita lui V. Panopol vine sa lamureasca oarecum filiatia neamului: amintitul Nicolae Ventura a avut din casatoria sa cu Victoria Sutzu o fiica, Ana, maritata cu Iordache Cantacuzino-Pascanu - din care se trag toti Cantacuzinii acestei ramuri din secolele XIX-XX - si doi fii, Grigore si Nicolae, amândoi dregatori în Moldova. Din Grigore Ventura coboara o fata casatorita cu caminarul Iordache Basota si trei fii, Alecu, Constantin si Polidor. Alecu Ventura a detinut rangurile de comis si aga si a fost socrul unuia dintre cei mai însemnati oameni politici români: fiica sa Eufrosina a devenit sotia lui Lascar Catargiu, iar un fiu al sau, pe nume tot Alecu, a fost căsătorit cu Lucia Mavrogheni, fiica omului politic si de finante Petru Mavrogheni.
Ramura mai cunoscută a familiei Ventura provine din mai sus-amintitul Constantin Ventura si din sotia sa Elena nascută Rosetti-Bibica, coborâtoare dintr-o familie Rosetti care - desi de origine constantinopolitană - pare, conform monografiei genealogice a generalului Radu Rosetti, să nu fi avut nici o legatură cu stufosul neam al Rosettestilor moldoveni, si ei originari din marele oras de pe Bosfor. Dramaturgul Grigore Ventura - pe care îl înregistrează toate istoriile literaturii române - era fiul lui Constantin si al Elenei Ventura. A fost căsătorit de două ori: prima oară cu Eleonora, fiica marelui boier conservator Costin Catargiu, si apoi cu Lea Vermont, sora pictorului bucurestean Nicolae Vermont. Din căsătoria lui Grigore Ventura si a Leei Vermont s-a născut o fata, Maria, care avea să devină societară la Comedia Franceză, înscriindu-se în stralucita serie a actorilor români care au încântat Parisul".

Despre Secţia de Etnografie din cadrul Muzeului Judeţean Botoşani

Casa Manolachi Iorga,
unde a funcţionat Muzeul Etnografic
în perioada 1989-2007

Pentru a prezenta din istoria muzeului am apelat la muzeograf etnograf prof. Steliana Băltuţă care ne-a prezentat din istoria acestuia. 

    ,,In cadrul patrimoniului muzeal botoşănean, colecţia etnografică ocupă un loc de suflet, sufletul civilizaţiei săteşti. Primele achiziţii pentru un viitor muzeu etnografic au început din anii 1957-1958. Mai târziu, în anul 1967, inventarul s-a îmbogăţit cu donaţia făcută de preotul Dumitru Grigoraş de la Oraşeni-Deal, cuprinzând 70 de piese. Până în anul 1983 numărul de piese a ajuns la 773.              Între anii 1989-2007 piesele etnografice reprezentând arhitectura populară, ocupaţiile zonei, meşteşugurile, ceramica, piesele de mobilier, ţesăturile, portul popular, accesoriile pentru obiceiurile de Crăciun şi Anul Nou, ouăle decorate, au fost integrate în expoziţia permanentă, adăpostită într-o clădire de sec. XVIII " CASA MANOLACHI IORGA" (străbunicul istoricului Nicolae Iorga) 

     Pe lângă piesele reprezentând cultura populară a zonei Botoşani, inventarul cuprinde şi un număr de 1146 de piese (ceramică, port popular, ştergare, desagi şi traiste din alte zone etnografice ale României) - colecția Maria și Nicolae Zahacinschi. În anul 2008 inventarul numără în total 3428 piese.        

Valoarea pieselor este dată de vechimea lor (unele din ele fiind şi datate cu anii 1819, 1826, 1853, 1878, 1903, 1904 - obiecte de cult, piese de mobilier, ţesături, ceramică), de motivele decorative cu simboluri specifice zonei şi de cromatică. Patrimoniul etnografic a fost continuu valorificat nu numai prin expoziţia permanentă (până la retrocedarea clădirii),dar şi prin multe expoziţii temporare de succes care au fost  deschise în diferite locaţii potrivite pentru un patrimoniu muzeal şi chiar cu o expoziţie la Cernăuţi (Ucraina). Fosta clădire unde a funcţionat Secţia Etnografică în Casa “Manolachi Iorga” este printre cele mai valoroase clădiri din punct de vedere istoric şi arhitectonic. Imobilul a fost ridicat la sfârşitul secolului al XVIII-lea de străbunicul după tată al lui Nicolae Iorga, unul dintre cei mai bogaţi negustori ai vremii. Amplasată în apropierea Bisericii „Sfânta Parascheva”, pe Strada Unirii, muzeul ocupa un spaţiu compus din patru camere la parter, un hol şi pivniţă pentru mărfuri, iar la etaj cinci camere mari şi trei holuri. Casa a rămas ca zestre  fiicei sale care a vândut casa boierului Ioniţă Codrescu, care la rândul său a lăsat casa fiicei sale Maria. Aceasta s-a căsătorit cu cpt. Stroici cu moşii la Manoleasa- Botoşani.
Împreună cu acesta a avut o fiică  Maria Stroici, care s-a căsătorit cu inginerul şef al Primăriei Botoşaniului, Alexandru Saint Georges cu care a avut 7 copii.  Casa a căpătat o nouă importanţă datorită familiei Saint Georges. Alexandru Saint Georges a fost inginer şef al oraşului în 1890 şi preşedinte al Secţiei Muzicale a Ateneului Român. Fiica sa cea mare, Alexandrina(Didia) Saint Georges, a fost compozitoare şi pianistă.  În această casă a funcţionat din 1989 până în 2007 expoziţia permanentă a Secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Botoşani"  

Noua clădire ,, Casa Ventura", unde funcţionează
o Secţie de  Etnografie a Muzeului  Botoşani

 




,,CasaVentura"  clădire atestată la 1872, şi clasificată de Ministerul Culturii şi Cultelor (prin Institutul Naţional al Monumentelor Istorice) în grupa B - monumente istorice reprezentative pentru patrimoniul local şi inclusă pe Lista monumenteleor istorice din 2004. Proiectul a avut în program restaurarea faţadelor, refacerea cadrului natural, amenajarea exterioară, sistematizarea verticală, reabilitarea structurii, instalaţii sanitare, termice, ventilaţie, iluminat interior si exterior. Din echipa care s-a implicat in acest proiect amintim:

Manager proiect- Apetrei Alexandrina, Manager Tehnic- Miriţă Silvia şi Marcu Luminiţa, Lucica Pârvan maneger Muzeul Judeţean Botoşani, şi Sauciuc Neculai- manager financiar

http://www.btpress.ro/proiectul-de-restaurare-a-monumentului-istoric-casa-ventura-din-municipiul-botosani-s-a-finalizat/
Despre ,,Casa Ventura", muzeograful etnograf Steliana Băltuţă ne-a dat câteva informaţii privind date istorice:

,,Casa Ventura, are parter, etaj și mansardă, clădirea  este construită din cărămidă şi piatră cu ziduri groase și, compartimentate în 6 spaţii. Restaurarea iniţiată de Consiliul Judeţean Botoșani prin accesarea de fonduri europene în program „Regio”, și executată de recunoscuta firmă „Victor Construct”, i-a redat ,,casei Ventura" utilitatea în totalitate: beci, subsol, parter,  etaj și  mansardă. Subsolul și parterul au spaţii pentru depozite și săli pentru expoziţia permanentă, etnografică; etajul și mansarda au spaţiul amenajat cu încăperi folosite pentru ore școlare de muzică, balet, pictură.O dată sigură a constructiei o dau Planurile Topografice  ale Urbei Botoșani, realizate in 1872 de inginerul Ștefan Emilian, aflate în arhivă, și consultate de noi, datorită domnului profesor Ștefan Cervatiuc (care a lucrat o lungă perioadă în Arhive, cercetând și publicând volume, având la bază și aducând în lumină documente inedite, arhivate), dar și prin amabilitatea colegilor domniei sale de la Arhive, care ne-au pus la dispoziţie materialele indicate În 1872 când a ridicat Planul Topografie al orașului Botoșani, era profesor la Universitatea din Iași. Un alt indiciu care se află în Arhivele  Botoșani este arborele genealogic al Familiei Ventura, realizat de profesorul Eugen D. Neculau ". 

 „Casa Ventura” se află locată in zona centrală, turistică a municipiului Botosani, pe b-dul Mihai Eminescu 50- una din axele dominante de acces a municipiului, axă de tradiţie si mândrie a locuitorilor, învecinată cu alte clădiri declarate ca aparţinând patrimoniului local, cum ar fi: „Şcoala normală de fete Carmen Sylva, la nr. 30- datată la 1899, „Casa Grigore Antipa”, la nr. 36- datată la 1860, „Palatul de Justiţie”, la nr. 38- datat între 1906- 1916, „Casă”, la nr.39- datată în anul 1880, „Liceul Carmen Sylva”, la nr. 40- datat intre 1908- 1909, „Casa Ursianu-Fisher”, la nr. 52- datată la 1872, „Casa Isăcescu”, la nr. 57- datată la 1905, „Casa Prassa”, la nr. 61-datată in sec XIX, „Casa Săvinescu”, la nr. 67- datată la 1920, „Casa Dr. Capşa”, la nr. 72- datată la 1890.

Începând cu anul 1968, „Casa Ventura” va fi folosită de Şcoala Populară de Artă iar în anul 1989,având codul de clasificare 1.6.2., „Casa Ventura” intră in domeniul public al Judeţului Botoşani, sub administrarea Consiliului Judeţean.
După anul 1950 în clădire au funcţionat mai multe instituţii de cultură si ale administraţiei locale printre care: Şcoala Populară de Artă, Filarmonica Botosani, Filiala Uniunii Compozitorilor.

În prezent în imobil îşi desfăsoară activitatea Şcoala de Arte, instituţie de invăţământ artistic cu caracter popular ce are ca obiectiv pregătirea persoanelor interesate in discipline culte (pictură, muzică, teatru, coregrafie), meşteşuguri tradiţionale (cioplit lemn, dogărit, ciubărit, prelucrarea pielii, ceramică populară tradiţională, impletituri, pictură populară, ţesut, cusut). În cadrul scolii mai funcţionează şi 3 secţii de canto, invăţarea instrumentelor (pian, vioară, chitară, orgă, acordarea instrumentelor de suflat), pictură, grafică, dans de societate, cioplit în lemn.

Intrarea la Şcoala Populară de Arte

Autor  Constantin Baraschi
,,In Memoriam"

„Masca şi alte accesorii pentru obiceiurile de iarnă”. Expoziţia realizată de Muzeul Judeţean Botosani

pictor Marcel ALEXA

La Galeriile de Artă „Ştefan Luchian” s-a deschis expoziţia
„Masca şi alte accesorii pentru obiceiurile de iarnă”.
Expoziţia a fost realizată de Muzeul Judeţean şi cuprinde două părţi:
 partea de pictură şi partea etnografică.
Este o expoziţie în care se pot vedea exponate inedite cum  sunt masca şi piese specifice obiceiurilor de iarnă, respectiv capra, căiuţii, şi  globul.
La vernisajul expoziţiei au participat doamna Lucica Pârvan director al Muzeului Judeţean Botoşani, domnul Traian Apetrei directorul Teatrului ,, Mihai Eminescu " Botosani, realizatorii măştilor Doru BUCEAG - Dan CIORNEI, pictoriţa Anca LARIONESEI şi pictorii Liviu ŞOPTELEA Florin GROSU, mulţi admiratori al artelor vizuale şi multi  prieteni.

Se poate admira un interior de casă ţărănească, un brad împodobit

 şi expoziţia cu multe tablouri şi decoraţiuni de Crăciun.

Doru BUCEAG - Dan CIORNEI realizatorii măştilor

şi tapiserie realizată de Maria MIHALACHE-BLENDEA

Doru BUCEAG - Dan CIORNEI realizatorii măştilor

pictori Hans HERMANN, Corneliu DUMITRIU, Constantin TOFAN

pictor Marcel ALEXA

pictor Marcel ALEXA

pictor Constantin UNGUREANU

pictor Dănuţ STAN (meşter popular Zăiceşti)

,, Prezentare ,,obiceiuri de Anul Nou"- Steliana Băltuţă, muzeograf Muzeul Judeţean Botoşani- Secţia de Etnografie

Măşti-meşter Stan Dănuţă Zăiceşti-Botoşani.

„Tradiţia populară va dispărea treptat???

Foto  imagine de la actiunea de la Galeriile de Arta cu tema ,, Obiceiuri de iarna"

,,Anii când urătorii vesteau belşug şi erau răsplătiţi cu fructe şi colaci au trecut. - La Crăciun aveau loc o serie de ritualuri. Şi pentru a marca mai bine momentul de sărbătoare în viaţa satului erau folosite elemente simbolice. S-au păstrat colindele cu steaua, cu luceafărul, cu globul. În biserici Dumnezeu ţine globul în mână şi această colindă se referă la naşterea pruncului Iisus care va stăpâni lumea. Altădată, colindele apăreau ca o scenetă, pentru că veneau şi cei trei magi şi îmbrăcămintea lor simboliza momentul venirii pe lume a Mântuitorului.

Grup de colindatori din Maramures

Grup de urători din Bucovina

De la Crăciun ne îndreptăm către Anul Nou, momentul de trecere fiind marcat de jocul caprei, considerat joc păgân, jocul cerbului şi jocul ursului. Jocul ursului era specific chiar geto-dacilor. Aceste obiceiuri au fost completate în timp de jocul căiuţilor. Obiceiurile sunt agrare şi pastorale. Chiar şi Pluguşorul este un ritual agrar, în timp ce jocul măştilor are ca simbol alungarea duhurilor rele. După uratul cu plugul urma semănatul cu boabele de grâu. Ambele erau trimiterea către fertilitatea agrară, pentru că se ara cu plugul, se trăgea brazdă în curtea fiecărui gospodar şi apoi veneau copiii cu semănatul. Se celebra anul bogat care a trecut şi se făcea trimitere la recoltele bogate de anul viitor. Altădată, adulţii practicau şi uratul fântânii, pentru belşug în apă. Fântâna era un element simbolic pentru viaţa satului.

În timp, aceste manifestări s-au îmbogăţit, dar şi-au pierdut semnificaţia iniţială. Nu mai este trimiterea către simbolistica magică şi nici costumele nu mai sunt cele iniţiale. În fiecare civilizaţie există manifestări ritualice cu trimitere la anumite momente de peste an, de apărare, de belşug, de fecunditate. Se merge pe o anumită simbolistică care s-a pierdut în timp, este firesc pentru că vorbim de o evoluţie a unei comunităţi rurale chiar şi urbane.
- Obiceiurile specifice Sărbătorilor de iarnă au un farmec aparte în poveştile bătrânilor.

- De-a lungul anilor memoria colectivă a reţinut doar esenţa, simbolul. Dacă ne gândim la costum, penele au fost înlocuite cu panglici sau alte materiale. Dacă la jocul ursului se folosea blana de urs, la noi a fost înlocuită cu blana de oaie sau capră. Toate aceste costume, toate textele de urare au fost modificate în timp. Etnografii au cules şi din fericire unele din ele s-au păstrat în timp, dar au fost multe completări sau multe pierderi ale manifestării respective. Pentru că viaţa satului merge către o modernizare, iar aceste ritualuri nu se mai păstrează în forma lor originală. A fost o perioadă când aceste ritualuri au fost interzise, dar unele persoane au înţeles că aceste manifestări sunt tezaurul spiritualităţii româneşti. Acesta a fost momentul fericit când ele au fost păstrate. Norocul civilizaţiei româneşti a fost acela că au existat persoane care au realizat că aceste manifestări trebuie duse peste timp.
- Când eram copil, mama îmi pregătea o traistă aleasă în casă, punea busuioc la clopoţel şi era o bucurie să merg cu uratul. Acum parcă s-a pierdut acea bucurie.
- Da, comunitatea a evoluat către latura financiară şi nu cea spirituală, cu bucuria de a colinda pe la case. Toate acestea intrau în latura spirituală, pe când acum totul intră în latura financiară. Nu mai e aceeaşi bucurie, acelaşi farmec al Sărbătorilor de altădată.
Totul era cu trimitere către belşugul agrar şi pastoral. Adulţii primeau colaci mari cât roata carului şi vin.Am intrat deja într-o perioadă de dominaţie financiară şi este foarte greu. Important este ca şi în aceste condiţii să fie stimulaţi tinerii să conştientizeze că ce au învăţat face parte spiritualitatea românească. Nu se mai ţese ca altădată în casă, nu se mai ţes trăistuţele în care copiii puneau colaci şi nu mai putem vorbi de frumuseţea iernilor de altădată. Pânza de bumbac din care erau făcute costumele o ţeseau femeile în casă şi apoi era pusă pe zăpadă să se albească. Aproape în fiecare curte erau metri întregi de pânză din care se făceau costume tradiţionale.
Da, la Vorona, Tudora, Vârfu Câmpului. Mai sunt şi în alte comune pentru că instructorii de formaţii au grijă şi comandă costume la meşteri din alte judeţe. La noi nu mai sunt meşterii care cunoşteau specificul locului.
În urmă cu câţiva ani mai erau femei care îmbrăcau doar cămaşa tradiţională. În zona Botoşaniului a pătruns mai repede costumul purtat în oraş şi atunci femeile şi-au luat materiale pentru fuste şi au renunţat la catrinţe. În unele comune s-a păstrat obiceiul înmormântării în costumele tradiţionale de mire şi mireasă. Aceste ritualuri fac parte din spiritualitatea românească şi atunci am o durere în suflet. Etnografii şi alţi cercetători au continuat să culeagă, să păstreze imagini. Însă tradiţia populară românească treptat o să dispară şi o să apară influenţe care vor lăsa să fie ascunse sau să fie pierdute în timp toate manifestările care ţin de viaţa populară tradiţională.


Rep:Cu toate că acestea ne individualizează în marea familie europeană?

Carte poştală privatăRegina Maria îmbrăcată în costum naţional la Alba Iulia.Se depun eforturi foarte mari cu ceea ce înseamnă civilizaţie românească, nu numai obiceiuri, ci şi meşteşuguri. Nu mai sunt meşteri cojocari şi mai sunt foarte puţini care prelucrează ceramica. Numai în municipiul Botoşani erau 32 de vetre de meşteri olari, dar şi la Frumuşica, Hudeşti, Fundu Herţii, Vorona. Tot ce a însemnat frumuseţea civilizaţiei româneşti, treptat se pierde sau se transformă. Rămân doar documentele referitoare la ce a fost viaţa rurală şi nu numai.
Dacă sunt persoane iubitoare de cultură populară, atunci încă nu e totul pierdut. A luat avânt în cadrul proiectelor realizarea unor colecţii muzeale săteşti. Este încă o bucurie a salvării a ceea ce a însemnat patrimoniul civilizaţiei populare.

-Carte postala privata. In imagine stânga-Regina Maria
　
Carte postala privata. În imagine dreapta Regina Elisabeta a Romaniei.

cărţi poştale privateTrebuie să nu uităm că şi în perioada regalităţii a fost apreciată civilizaţia românească. În imaginile care apar în documente reginele erau îmbrăcate în costumele populare româneşti. Şi doamnele de la curte, la anumite momente de protocol regal, purtau costume populare româneşti

REGINA ELISABETA A ROMANIEI.Carte postala privata.

,

,,Obiceiurile populare calendaristice au o serie de simboluri care sunt distincte pentru fiecare civilizaţie în parte. Crăciunul a fost, este şi va fi simbolul naşterii Pruncului Sfânt. Anul Nou la români în schimb, este mai complex în semnificaţii, având în vedere multitudinea de jocuri ritualice şi a costumelor purtate cu acest prilej, a accesorilor, a textelor de urătură pentru trecerea peste prag de la anul vechi, la cel nou. Mergând paralel cu sărbătoarea creştină Sfântul Vasile, în noaptea Anului Nou, copiii mergeau cu Pluguşorul şi cei mari, gospodarii, cu Plugul, trăgând brazda în curtea fiecărei case , în zăpada mare, pentru belşugul ogorului în roade bogate.Pe lângă uratul cu plugul şi buhaiul având texte referitoare la arat, semănat, culesul recoltei, treierat, măcinat, frământatul şi coptul colacilor,, mari cât roata carului", în noaptea Sfântului Vasile, în satele din zona Botoşani, se mergea şi cu jocurile de căiuţ, de capră, de urs, cu mascaţii.

Muzeul de Ştiinţe ale Naturii Dorohoi
Sala Oglinzilor în colaborare cu Secţia de
Etnografie Botoşani.

Demult, parcă uitate azi, făceau parte dintre ritualurilor populare de Anul Nou şi Benzile lui Coroi, Jianu, Brâncoveanu, care se desfăşurau ca scenete de haiducie, de apărare a celor nedreptăţiţi, de biruinţă a binelui. Dacă pentru Crăciun accesoriile purtate cu acest prilej erau Steaua, Luceafărul şi Globul iar textele erau de Colindă şi scenete cu Irod şi cei 3 Magii, pentru Anul Nou, erau mult mai bogate. Pentru jocurile de căiuţi purtătorii aveau mascoide cu capete de cai, diferite de la comună la comună şi diferit realizate artistic pentru jocurile de capră costumele erau de stuf, cu covor, cu ,, coardele". Costumele de urs îmbrăcate de jucători erau şi ele din diferite materiale: stuf cu capete împodobite cu şiraguri de mărgele, cu blănuri de capră, de oaie şi mai rar de urs. Măştile obrăzar de o mare diversitate şi o multitudine de materiale(cănepă colorată, blană, pene, materiale textile, mărgele, fasole, coarne, piele de porc, panglici colorate , motocei din fire de lână nevopsite), ca şi alaiurile de mascaţi, aveau rolul de alungarea a duhurilor şi spiritelor rele, dincolo de hotarul satului, în ,, pustie". Dacă ne referim la semnificaţie, jocurile de capră, cerb, căiuţ, urşi simbolizau fertilitatea pastorală şi agrară.(acolo unde capra călca locul, ogorul era roditor, calul era simbol al apei şi soarelui, ieşirea ursului din hibernare însemna începutul primăverii şi implicit al lucrărilor agricole).