Patria mea de
copil
Autor Maria Baciu
Tipografia
Astonish Press Botoşani
Editura GEEA-2013
|
În Sala de Marmură al Teatrului
,,Mihai Eminescu”, din Botoşani pe data de 26
ianuarie 2014, a avut loc o lansare de carte a prozatoarei Maria Baciu şi anume
“Patria copilăriei mele”, Editura
,, GEEA”, Botoşani.
La acest eveniment important în viaţa autoarei
şi al cititorilor au participat foarte mulţi dintre cei cu care Maria Baciu a
colaborat la Clubul Educatorul pe care ea l-a înfiinţat cu câţiva ani în urmă
la SIP Botoşani, dar şi oameni de cultură ai locului, Eugen Hruşcă, Mircea
Oprea, Radu Căjvăneanu, Constantin Bojescu, şi nu în ultimul rand, prietenii şi
scriitorii Petruţ Pârvescu, DMG Gaftoneanu.
Moderatorul activităţii culturale a fost Traian Apetrei, directorul teatrului ,, Mihai Eminescu", Botoşani.
Gânduri de cititor: Gheorghe Median, muzeograf, Muzeul Judeţean Botoşani, istoric.
,, La începutul lunii aprilie a anului 1944, trupele sovietice, aflate în ofensivă, în confruntarea cu cele Germaniei şi aliaţilor
acesteia, intrau în România.
La 23 august, Guvernul României decidea ruperea
alianţei cu Germania şi alăturarea la coaliţia Naţiunilor Unite, armata română
participând, în cadrul acesteia, la eliberarea teritoriului naţional, şi apoi,
a Ungariei şi Cehoslovaciei.
Sfârşitul celui
de al Doilea Război Mondial, consemnat la 9 Mai 1945, prin participarea
Germaniei, a găsit România în tabăra învingătoare. Reintrarea ţării pe făgaşul
unei vieţii statale normale, întreruptă de intrarea, la 21 iunie 1941, în
războiul antisovietic, aşteptată de toţi românii, nu aveau însă să se mai
producă. Fără ştirea lor, în luna octombrie a anului 1944, la Conferinţa de la
Moscova, având ca temă de discuţie destinul Europei de sud la sfârşitul
războiului, Iosif Visarionovici Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice şi
Winston Churchill, primul ministru al Marii Britanii, au convenit ca România să
rămână în zona de influenţă sovietică.
Urmarea acestui
fapt a constituit-o intervenţia brutală a Uniunii Sovietice în politica internă
a statului român, marcată de impunerea comuniştilor în guvernele care au fost
instalate după 23 august 1944, aducerea la conducerea ţării, la 6 martie 1945,
a guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza, falsificarea grosolană a
alegirilor parlamentare din noiembrie 1946, câştigate de comunişti şi aliaţii
lor, desfiinţarea partidelor politice democratice (PNL şi PNŢ), abdicarea
silită a regelui Mihai şi proclamarea ţării, ca stat al oamenilor muncii, sub
numele de Republica Populară Română la 30 decembrie 1947, toate sub presiunea
prezenţei în ţară a unei armate de ocupaţie, care a staţionat timp de aproape
două decenii.
Pentru a-şi putea
subordona România, şi a avea certitudinea recuperării uriaşei datorii de
război, pe care Uniunea Sovietică i-a pretins-o, Stalin a decis organizarea
acesteia, după modelul pe care-l impusese în propriul stat, denumit de
specialiştii în doctrine politice, stalinism.
Măsurile
principale, luate în acest sens, au fost, aducerea la conducerea ţării a
Partidului Comunist, rebotezat Partidul Muncitoresc Român, colectivizarea
agriculturii şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie.
În vederea
implementării şi punerii în practică, într-un termen cât mai scurt a acestor măsuri,
a fost creată Direcţia Generală pentru Securitatea Poporului, instituţie care
va dezlănţui o politică de cumplită teroare împotriva tuturor celor dovediţi,
sau bănuiţi numai, a fi adversari ai noului regim.
Acţiunile
desfăşurate de noua instituţie, cunoscută sub numele de Securitate, au avut
urmări devastatoare asupra societăţii româneşti. Amintim, dintre acestea,
arestarea a peste 80. 000 de ţărani, care au refuzat să-şi abandoneze
proprietatea individuală, în favoarea celei colective, şi trimiterea în
judecată a 30.000 dintre aceştia; arestarea şi condamnarea la ani grei de
închisoare a unui impresionant număr de personalităţi ale lumii politice,
economice, literare, artistice sau din rândurile generalilor şi ofiţerilor
armatei regale, multe sfârşindu-şi viaţa în închisoarea de la Sighet sau pe
şantierul Canalul Dunăre- Marea Neagră, şi nu în ultimul rând, îndepărtarea din
funcţii şi confiscarea averilor a numeroşi funcţionari şi intelectuali formaţi
în vechiul regim.
Pentru a dinamiza
societatea şi a asigura mersul ţării, fără abatere, pe drumul trasat de Stalin,
a fost declanşată o campanie agresivă, de preamărire a comunismului şi a
binefacerilor acestuia.
Operele marilor
poeţi şi scriitori români au fost puse la index, locul lor fiind luat de cele
ale scriitorilor ruşi şi sovietici, sau
de cele ale unor creatori autohtoni, care s-au pliat pe indicaţiile noii
puteri. Comunistul: muncitor în fabrică, mecanizator sau activist de partid, a
devenit model al omului nou, promovat în literatură, film sau în creaţiile
artiştilor plastici. Zeii noii orânduiri, în faţa cărora românii trebuiau să se
prosterneze, erau într-o ordine ce nu putea fi schimbată, Stalin, Marx, Engels,
Lenin, urmaţi de cei care, mandataţi de ruşi, conduceau partidul şi ţara: Gheorghe
Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraş, Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, ale căror
portrete erau expuse în toate instituţiile publice şi purtate pe pancarte la
marile manifestaţii publice.
Nimic din ceea ce
definise societatea românească, până la instaurarea noului regim, nu a fost
păstrat. Imnul regal a fost înlocuit cu insignifiantul ,, Zdrobiţi cătuşe”,
Ziua Naţională, sărbătorită la 10 Mai, a fost abandonată în favoarea datei de
23 August, manualele de Istoria României, scrise de personalităţi ale
domeniului, au fost înlocuite cu cel al obedientului Mihai Roller, care exagera
până la grotesc influenţa slavă asupra românilor, minimalizând-o pe cea română,
anula valorile tradiţionale ale românilor, arunca în derizoriu contribuţia
românească la marile evenimente internaţionale la care participase, ridicând,
în schimb, în slavă, Uniunea Sovietică şi pe conducătorul acesteia.
România anilor
stalinismului (1948- 1953) a trăit drama unei ţări abandonate, trădate, uitată
de aliaţii săi tradiţionali, lăsată la dispoziţia unui stat, în faţa căruia nu
avea cum să reacţioneze, oricât de mari ar fi fost abuzurile la care aceasta ar
fi supus-o. Afost un adevărat lagăr, din care era aproape imposibil să evadezi,
o ţară în care nici să visezi nu mai era posibil, în care totul şi toate
depindeau de ocupanţii sovietici. Această perioadă a fost una dintre cele mai
tragice din istoria ţării, plină de fapte ce nu trebuie uitate, oricât de
dureroasă ar fi evocarea lor.
Nu mi-aş fi amintit de aceste vremuri, dacă poeta
şi scriitoarea Maria Baciu, nu mi-ar fi oferit, spre lectură, ultima sa carte,
intitulată ,, Patria mea de copil”, despre care, nu mi-am putut reţine tentaţia
de a scrie câteva rânduri.
Cartea Mariei
Baciu este mărturia vie a unui om care a trăit acel timp, şi lectura ei îndeamnă
la reflecţie. Citind-o, putem înţelege mai bine timpurile pe care le trăim, şi,
mai ales, putem acţiona pentru a face ca
totalitarismul, sub orice formă s-ar manifesta el, să nu mai revină.
Regret sincer,
însă, că autoarea este o voce singulară, cel puţin printre condeierii
botoşăneni, care consideră că trecutul nu trebuie uitat.
Istoria a
demonstrat că somnul raţiunii naşte monştri, iar faptul că Maria Baciu ţine să
ne-o reamintească, prin această nouă şi frumoasă carte, o aşează pe autoare
între spiritele înalte ale acestui timp, reconfirmându-i, încă o dată, valoarea
deosebită de scriitor şi de om al Cetăţii.(prof. Gh. Median)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu