Dora D`Istria - prima româncă ce a publicat o carte

Dora D`Istria - prima româncă ce a publicat o carte?!                                                                            Autor: Alexandru Livia-Irina 

Dora D`Istria, pe numele său real Elena Ghica, s-a născut în Bucureşti pe 3 februarie 1828, fiind prima dintre cei cinci copii ai banului Mihalache Ghica şi nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. Mama ei, Caterina Ghica, fostă Faca, e prima femeie româncă care a publicat o carte, “Pentru educaţia copiilor”.  Prinţesa a avut o personalitate complexă, a fost scriitoare, pictoriţă, feministă, vorbea mai multe limbi străine, cânta şi compunea muzică, un om de o inteligenţă remarcabilă. Cea mai mare pare a vieţii şi-a petrecut-o în străinătate, dar nu a încetat niciodată să aparţinã ţării natale.

 

    Elena Ghica a fost un copil minune, la vârsta de cinci ani învaţă greaca, latina, franceza, italiana, engleza şi germana, cultivă cu pasiune muzica şi sporturile, la unspezece ani scrie o nuvelă, la paisprezece ani traduce “Iliada” lui Homer din original în germană, iar la şaisprezece ani ia parte la expoziţia de artă figurativă din Drezda. Banii obţinuţi din vânzarea tablourilor îi va împărţi săracilor. 

      Elena a ajuns să cunoască la perfecţie nu mai puţin de nouă limbi străine: italiană, engleză, germană, franceză, română, greacă, latină, rusă şi albaneză. Este o performanţă nu doar pentru acea vreme, ci şi pentru acum. Societatea aristocratică a secolului al XIX-lea fusese cucerită de inteligenţa şi frumuseţea prinţesei, iar noi, cei de acum, abia ştim de existent acestei femei care face cinste neamului. 

     Tânăra Elena avea o cultură enciclopedică, studia de toate, avea o mare uşurinţă de a acumula cunoştinţe şi se folosea de oamenii pe care îi cunoştea pentru a-i furniza diferite informaţii. Pentru studii, familia a trimis-o în străinătate: la Dresda, Viena, Veneţia şi Berlin. Intoarsă la Iaşi la vârsta de 21 de ani, îl cunoaşte pe ofiţerul rus, Alexandr Kolţov Masalski, în cadrul unui bal. Rusul rămâne vrăjit de frumuseţea şi inteligenţa prinţesei românce.Nunta celor doi are loc în 1849, la Iaşi, şi se stabilesc ulterior în frumosul Sankt Petersburg. 

    Aici a epatat frumoasa româncã prin cunoştinţele sale şi prin talent, obţinând medalia de argint la concursul de peisaje organizat la muzeul Ermitaj şi anticipându-i-se un viitor strălucit în lumea artelor plastice. Ideile liberale ale prinţesei şi susţinerea principiilor revoluţionare ale anului 1848 nu au ajutat-o prea mult în a se acomoda într-o ţarã al cãrei vis imperialist nu s-a stins niciodatã. Ironia, glumele înţepãtoare şi intervenţia în discuţiile politice au deranjat societatea ruseascã, a fost sfãtuitã sã-şi pãstreze opiniile pentru ea, dar nonconformistã de fel, a ignorat avertismentele. 

     Urmarea acestui fapt a fost chiar biciuirea ei la Prefecturã, când i s-a spus clar „politica, dacã se poate, sã nu vã mai intereseze”. Aceastã întâmplare a determinat-o pe Elena Ghica Masalski sã pãrãseascã definitiv Rusia, împreunã cu pruncul ce va muri mai târziu, la Bruxelles. Ea nu a divorţat, a rãmas în continuare principesa Kolţov-Masalski, dar în lumea culturalã s-a prezentat cu numele literar,      

      Dora D`Istria, sub acest nume devenind şi celebrã. Asupra numelui sãu au fost fãcute multe speculaţii, încã nu ştim la ce s-a gândit exact prinţesa când şi-a luat acest nume, dar putem intui dorinţa de a-şi sublinia apartenenţa balcanicã. Istria, scãldatã de Adriaticã, se leagã direct de istro-români, dar nu trebuie sã uitãm cã printre populaţiile balcanice aşezate apoi în Istria au fost şi mulţi albanezi, în legãturã cu originea albanezã a familiei sale. 

      Ne mai putem gândi şi la „bãtrânul Istru”, Dunãrea, atât de dragã Elenei. „Dora” ar putea veni de la cuvântul „dor”,cu o încãrcãturã sentimentalã bogatã şi l-am putea asocia cu dorul de ţarã sau de la miticul „Doris”, fiica Oceanului şi a lui Tethys, mama Nereidelor. În aprilie 1955se îndreaptã cãtre Elveţia, escaladeazã vârful Moench (4105m), unde a înfipt tricolorul României şi este una dintre primele femei alpiniste. În Belgia îşi începe activitatea literarã, publicã ”La vie monastique”, apoi face excursii ştiinţifice şi arheologice în Attica, Beotia, Focida, Peloponez, viziteazã Italia, urcã pe Vezuviu, pasiunea ei pentru cãlãtorii rãmânând constantã. Era renumitã ca bunã alpinistã, practica tirul şi cãlãria şi mânuia cu îndemânare armele, o pasiune tipic albanezã, am putea spune. Elena Ghica a legat prietenii cu marile personaje ale timpului sãu: regele Frederic Wilhelm IV, Don Pedro II D`Alcantara, împãtarul Braziliei, Edgar Quinet, dar şi cu patrioţi albanezi cunoscuţi: Dimitrie Camarada, Zef Serembe, Leonardo de Martino. 

        Dupã cum am putut observa, Dora D`Istria a călătorit foarte mult, a avut o viaţă aventuroasă, a fost deschisă ideilor noi şi este una dintre primele feministe şi luptătoare pentru pace. 

      Celebra sa lucrare apărută în 1869, “Despre femei de o femeie” tratează statutul femeii şi militează pentru obţinerea drepturilor egale cu bărbaţii. Scriitoarea analizează situaţia materială şi socială a femeilor din ţările romanice şi germanice. O altă lucrare ce are în centrul său femeia este tratatul “Les femmes en Orient”, apărut în 1859. Cititorul occidental intră în contact cu lumea femeilor din Orient, o zonă foarte puţin cunoscută la acea vreme. Paginile de etnografie, istorie si folclor balcanic le-a scris şi publicat în nu mai puţin de şase limbi, din cele pe care le cunoştea la perfecţie: franceza, italiana, greaca, rusa, germana şi engleza. 

     Scriitoare ilustrã, instruitã, cu o vastã culturã generalã şi cunoştinţe în multiple domenii ca: literaturã, etnografie şi folclor, geografie, istorie, sociologie, artã şi altele, racordatã la marile probleme ale timpului sãu, a colaborat cu prestigioasele publicaţii: Revue de deux Mondes, International Review, New York Tribune, Il Dritto, Observateur Belge, Gazette Rose, Courier şi multe altele. 

     Dora D`Istria, personaj emblematic pentru secolul sãu, a fost descrisã de cãtre Nicolae Iorga:”e de uimit câte cunoştinţe se adunaserã în mintea acestei excepţionale femei şi cu câtã uşurinţã le putea ea scoate în front ori de câte ori era o bãtãlie de dat”. 

     Elena Ghica nu s-a putut îmăpa niciodată cu ideea că pe tronul României şade un Hohenzollern. Fascinanta femeie a murit pe 17 noiembrie 1888, în frumoasa ei casã din Florenţa, Villa D`Istria, pe care a lãsat-o primãriei din Florenţa pentru ajutorarea Institutului de surdo-muţi. 

     Deşi a fost înconjuratã şi admiratã de toatã lumea, a fost mai mereu singurã şi-şi gãsea liniştea în studiu, scris sau în a se dedica alinãrii suferinţelor umane. 

     Cei care au cunoscut-o au afirmat cã în înãuntrul ei era nefericitã, dar cu simţãminte nobile, amabilã, plãcutã, o femeie de admirat şi de iubit. Inima ei era familiarã cu durerea, suferea mult fãrã a plânge, şi totuşi era vioaie, extraordinarã. În opinia celor care au intrat în contact direct cu românca eruditã, Elena Ghica a fost o femeie care nu a trait pentru ea, a trait pentru a-i ajuta pe ceilalţi, a trait pentru generaţiile viitoare şi pentru binele lor. 

      Este important a preciza cã Dora D`Istria a avut un simţ al dreptãţii şi egalitãţii uimitor. Ea a criticat pãrerile ce susţineau cã femeile sunt inferioare bãrbaţilor, cã ele sunt un fel de diminutiv al lor, cã ele reprezintã tranziţia dintre bãrbaţi şi regnul animal şi a demonstrat cã ele, egalele bãrbaţilor, au dat dovezi de superioritate în anumite momente cheie. 

     Din nefericire, lucrările sale apărute în alte limbi au rămas străine cititorilor români, nefiind traduse. Mai mult de atât, doar foarte puţini români ştiu de existenţa acestei femei caracterizatã numai de superlative. 

     Un popor care nu-şi cunoaşte personalitãţile şi nu şi le cinsteşte, pierde din propria entitate. 

     Ideile Dorei D`Istria, prima femeie din aceastã zonã care s-a ridicat în apãrarea emancipãrii femeii, pentru cucerirea dreptului la demnitate, respect şi independenţã, ar trebui cunoscute şi astãzi, cãci, din pãcate, unele femei sunt încã tratate numai drept gospodine, iar societatea mai este presãratã cu idei învechite. Dupã cum afirma chiar ea, îndepãrtatã de soartã , din copilãrie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-a încetat niciodatã sã aparţinã ţãrii natale al cãrei destin a fost obiectul meditaţiilor sale neîncetate. Cenuşa sa a fost depusã la Cimitirul “Trespiana” din Florenţa, averea sa a fost lãsatã Primãriei din Bucureşti pentru administrarea spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, iar tablourile, corespondenţa, cãrţile rare, pinacotecii şi bibliotecii din Florenţa.

Femeia în societatea vikingă

      Societatea vikingă nu avea doar o latură războinică. Vikingii au fost și negustori, și coloniști, iar în momentul în care au părăsit Scandinavia pentru alte tărâmuri au plecat cu familiile. În aceste condiții, trebuie analizat și rolul pe care femeile l-au jucat în lumea vikingă.

   Teoretic, nu putem vorbi de femei-viking. 

Vechiul termen nordic vikingar se referă exclusiv la bărbați, la cei care au plecat din Scandinavia pentru a face comerț sau a cuceri teritorii noi. Femeile se remarcă abia în procesul de colonizare a noilor teritorii (Insulele Faroe, Islanda, Groenlanda). Spre exemplu, Islanda era o insula aproape pustie, astfel că o populație permanentă nu putea fi stabilită decât dacă vikingii călătoreau cu soțiile lor. Deși în regiunile cu o populație dezvoltată, războinicii nordici se puteau căsători cu băștinase, dovezile arheologerează că femeile scandinave au călătorit alături de bărbații vikingi aproape peste tot, de la Rusia în Est și până în Newfoundland în Est.

     Majoritatea călătoriilor din Scandinavia presupuneau traversarea apelor în nave mici, deschise, ce nu ofereau protecție în fața elementelor naturii. În plus, familiile care se îndreptau spre coloniile nord-atlantice trebuiau să călătorească și cu animale, necesare stabilirii unor ferme. 

    Sosiți în colonii, vikingii fie puneau bazele unor ferme, fie se stabileau în orașe și începeau să facă negoț. 

    Atât agricultura, cât și comerțul erau afaceri de familie, astfel că femeile erau deseori lăsate la conducerea afacerii atunci când bărbații erau plecați (sau după moartea acestora). Dovezile arheologice sugerează că femeile puteau fi active în comerț: în câteva morminte din Scandinavia, rămășițele femeilor au descoperite alături de obiecte folosite în negoț (cântare, greutăți).

În cele mai multe cazuri, femeile își petreceau viața având grijă de cămin. Că acesta era domeniul lor, principala lor responsabilitate, e demonstrat de faptul că femeile erau de obicei înmormântate alături de un set de chei, simbolizând controlul asupra problemelor gospodărești.

Se cunosc însă și cazurile unor femei remarcabile, care și-au depășit statutul de casnică. Unul din cele mai fastuoase morminte din epoca vikingă aparține „Reginei” de la Oseberg, înmormântată într-o navă cu multe bunuri de valoare.

Marianne Moen se ocupă de problema statutul femeilor în societatea vikingă, studiind inventarele funerare. Ea insistă asupra faptului că această chestiune nu trebuie interpretată potrivit valorilor moderne privind relațiile dintre bărbați și femeie. Moen susține că în societatea vikingă, rolurile de gen erau mult mai complexe decât am crede.

Moen folosește exemplul navei descoperite la Oseberg pentru a arăta că rolul femeilor a fost subestimat. În locul rămășițelor unui căpetenii puternice, arheologii au descoperit rămășițele a două femei. „Primele teorii sugerează că acesta este mormântul reginei Åsa, menționate în literatura nordică, și că celălalt schelet aparține servitoarei sale”. Inventarul funerar (mai ales nava) sugerează că femeia înmormântată acolo se bucurase de un statut aparte în comunitate.

Dintre femeile importante descrise în epopeele islandeze, cea mai cunoscută este Unn, soția unui rege din Dublin. După ce, în jurul anului 900, soțul și fiul său au fost uciși în bătălie, ea a trebuit să aibă grijă de nepoți. Considerând că nu sunt în siguranță în Irlanda, Unn a decis să plece cu familia în Islanda.

„A aranjat construirea unei nave în secret, în pădure. Când a fost terminată, a pregătit nava pentru călătorie și a plecat cu multe bogății. A plecat cu membrii familie care mai erau în viață, și oamenii spun că ar fi greu să găsești un alt exemplu al unei femei care a reușit să scape dintr-o situație atât de ostilă cu atât de multe bogății și cu un alai atât de mare. Asta arată ce femeie extraordinară era Unn. Mai târziu, a călătorit prin toate văile din Breidafjord și a ocupat cât de mult pământ a vrut. ”

Faptul că Unn a revendicat o mare suprafață de pământ, iar apoi l-a împărțit diverselor rude, arată multe. Demonstrează că, în anumite circumstanțe, femeile nordice puteau deține și lăsa moștenire pământul la fel ca bărbații. Specialiștii consideră că independența și ingeniozitatea arătate de Unn, precum și de alte femei, trebuie să fi fost alimentate de responsabilitățile multiple pe care femeile le aveau atunci când bărbații lor erau plecați. Așadar, ele trebuiau să învețe să se descurce pe cont propriu, căpătâns astfel abilitatea de a se descurca și singure în cazul dispariției soților.

Familia

 

Dacă în alte privințe femeile puteau avea un anumit grad de autonomie, în privința căsătoriei ele nu erau consultate. În societatea vikingă, căsătoria era un contract social în care sentimentele personale nu aveau niciun rost. De cele mai multe ori, căsătoria era aranjată, familiile negociind și aspectele materiale (problema zestrei plătite de tatăl fetei). Căsătoria prespunea un festin în casa ginerelui sau, uneori, în casa familiei fetei.

Familia vikingă era un de tip nuclear. Se asemăna, așadar, cu familia modernă, adică era formată din părinți și copii. În schimb, familiile extinse erau formate și din bunici, unchi, veri etc.; acestea se întâlnesc mai rar la vikingi. De ce? Pentru că speranța de viață din epocă era relativ scăzută, undeva pe la 30-40 de ani, foarte puțini ajungeau să aibă și nepoți

Capul familiei era de regulă soțul. Când acesta era plecat, soția sau, după caz, mama acestuia prelua controlul familiei. Femeia era cea care se ocupa de creșterea copiilor, de confecționarea hainelor, de pregătirea meselor și de instruirea fetelor în aceste sarcini domestice. Pe de altă parte, rolul lor nu era limitat la gospodărie. Dovezile sugerează că multe femei, mai ales văduvele și cele cu băieți maturi, puteau fi destul de independente și erau foarte repsectate în comunitate.  

Pe de o parte, femeie se afla, potrivit cutumei, sub autoritatea tatălui sau, după căsătorie, a soțului. I se interzicea să participe la majoritatea activităților politice: nu putea asuma rolul unei căpetenii sau al unui judecător, și nici nu putea vorbi la adunările comunitare. Pe de altă parte, femeile erau foarte respectate în societatea nordică și se bucurau de multe alte libertăți, în comparație cu celelalte societăți europene ale epocii. Ele erau responsabile de finanțele familiei și conduceau gospodăria în absența bărbatului. Dacă rămâneau văduve, păstrau averea familiei, inclusiv pământurile.

Responsabilitățile cotidiene ale femeii includeau pregătirea și servirea meselor; menajul; supravegherea copiilor; îngrijirea fermei etc. Ca în multe alte societăți, linia ce diviza sarcinile femeilor de cele ale bărbaților era reprezentată de ușa casei: femeile erau responsabile de interiorul gospădăriei, în timp ce activitățile exterioare reveneau bărbaților.

sursa Historia.ro

 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/femeia-societatea-vikinga

Cititi despre:

Războiul împotriva vikingilor: strategii de luptă anglo-saxone

Corăbiile, cheia expansiunii vikinge

Epopeea vikingilor în Anglia

Expansiunea vikingă în estul continentului european

Vikingii şi nebunia războinicului

Cine erau şi cum trãiau vikingii, înfiorãtorii stãpâni ai mãrilor?

Mituri din lumea nordicã

Enigma centurii de castitate

Autor: Irina-Maria Manea |  

     Oare cavalerii care plecau în cruciade chiar aveau obiceiul de a-și înfiera partenerele cu centura de castitate?
     Istoricii sunt de părere că această legendă nu ar fi de fapt decât un produs al imaginației din budoarele barocului.

    Cavalerii Evului Mediu își petreceau foarte mult timp plecați de acasă. Îi atrăgea mai ales calea Orientului, unde se ocupau cu alungarea musulmanilor din Ierusalim. Și nu ar fi vrut să își părăsească locurile de baștină cu inima grea, împovărați de gândul că soțiile lor, singure atâtea luni și chiar ani, și-ar putea găsi pe altcineva care să le umple singurătatea. Mai degrabă le-ar fi obligat să poarte o centură de castitate, care le-ar fi pecetluit corpul în zona abdominală și genitală. Cavalerul însuși ar fi fost cel care ar fi încuiat “podoaba”, luând cheia cu sine în Tara Sfântă. Odată revenit acasă, peste un an-doi, ar fi descuiat ustensila și totul ar fi revenit la normal. O chestiune simplă, sigură și cu totul fantasmagorică. Multă vreme s-a crezut că acest mijloc de încorsetare ar fi fost una dintre creațiile adiacente ale fenomenului războaielor religioase, prezentat ca o realitate în cărțile de istorie. Asta până când cercetătorii au început să pună serios la îndoială instrumentul, pentru că până la urmă nu există dovezi contemporane perioadei căreia îi este atribuit care să ne confirme existența unei astfel de centuri – nicio ilustrație, nicio descriere în izvoare sau alte surse (scrisori, etc.). 

     Ea mai veche mențiune se pare că ar data din anul 1405 și s-ar afla într-o carte numită “Bellifortis”, redactată de un anume Konrad Kyeser von Eichstätt. 

     De fapt este vorba despre un compendiu al armelor contemporane, unde autorul, nu se știe de ce, introduce și reprezentarea grafică a unei astfel de centuri, alături de o scurtă descriere: un fel de pantalonași de fier pe care i-ar fi purtat doamnele florentine și care s-ar fi putut închide în față cu o cheie. 

      Ceea ce nu ne explică autorul, expert într-ale războiului, este cu ce ocazie și cu ce scop ar fi acceptat sau ar fi fost obligate damele din Florența să se înfiereze astfel. Istoricii sunt însă de părere că von Eichstätt ar fi folosit de fapt o doză mare de ironie atunci când a pomenit despre pantalonii de fier. 

     Din sursele mai târzii nu izbutim să scoatem niciun fel de indiciu referitor la autenticitatea accesoriului. În schimb, prin muzee tot au început să fie expuse exemplare din enigmaticele ustensile și multă vreme au contat ca dovezi pentru realitatea fenomenului în Evul Mediu. Chiar și instituții de prestigiu cum ar fi Musee de Cluny din Paris sau Muzeul Național German din Nürnberg s-au aliniat tendinței, stimulând decisiv imaginația vizitatorilor. Dar după ce a început vâlva legată de veridicitatea exponatelor și după ce s-a adus în vedere faptul că era vorba despre niște creații și produse mult mai târzii, și anume din secolul al XIX-lea, acestea au dispărut din majoritatea muzeelor.Dar de ce oare să fi fost folosite în secolul Biedermeier și al lui Bismarck? 

      Nici asta nu are o explicație clară. Ipotezele multiple merg de la utilizarea centurilor drept ustensile în jocuri sado-masochiste până la folosirea lor ca “armură” de către servitoarele care voiau sa se apere de avansurile stăpânilor casei. 

       O monografie cuprinzătoare despre centurile odinioară expuse în muzee nu există, la fel cum există puține dovezi care să confirme interpretarea lor drept pedepse instituționalizate pentru prostituatele care nu își puteau achita taxele și impozitele. 

      Mare senzație a făcut în anul 1889 anticarul și etnograful Anton Pachinger, în vârstă de numai 25 de ani, care a făcut o descoperire cel puțin controversată. 

     Acesta a afirmat că ar fi scos la iveală în apropiere de orașul austriac Linz un mormânt al unui personaj feminin, decedat prin secolul al XVI-lea. Bazinul scheletului ar fi fost prevăzut cu o centură de castitate. S-ar fi dorit poate păstrarea neprihănirii și dincolo de moarte? 

     Era dovada realei folosiri a unui astfel de instrument în epocile mai vechi? 

     Din păcate, piesa pe care se presupune că ar fi descoperit-o Pachinger a dispărut. Totodată nu se știe exact cum a ajuns tocmai la acest mormânt. 

     O teorie ceva mai plauzibilă ar fi aceea cum că mitul centurii de castitate ar fi început să circule în perioada barocului timpuriu, atunci când reprezentanții săi au pictat Evul Mediu în culori foarte sumbre. Cu precădere cei care se ocupă de istoria medicinii se îndoiesc serios că femeile, în condițiile igienei precare a Evului Mediu 

     și chiar și a epocimoderne ar fi putut supraviețui purtând atâta timp, fără întrerupere, un corset de fier. În niciun caz pe durata unei cruciade întregi. 

     Centura de castitate nu pare a fi așadar, la fel ca mult alte așa-zise realități istorice, mai mult decât un produs al imaginației secolelor următoare.sursa: Die Welt ________________________________________

Alocuţiunile festivităţii de acordarea titlului de Cetăţean de onoare artistului Marcel Mănăstireanu

Consilierii locali au decis, vineri, 30 mai 2014, acordarea titlului de Cetătean de onoare al municipiului Botosani sculptorului Marcel Mănăstireanu. Propunerea a venit din partea consilierului local Gheorghe Iavorenciuc.
Marcel Mănăstireanu a expus lucrări, incepând cu anul 1972,   pictură, grafică si sculptură la toate expozitiile organizate in Botosani si Suceava.
Prima sculptură in bronz a realizat-o in anul 1978, lucrarea reprezentându-l pe cărturarul si profesorul de origine botosăneană Tiberiu Crudu.

Marcel Mănăstireanu este membru fondator al Cenaclului Scriitorilor si Plasticienilor "Artur Enasescu" si al Cenaclului Uniunii Artistilor Plastici botosăneni "Stefan Luchian".

Cea mai mare parte a lucrărilor sale se află la Botosani dând valoare locurilor publice in care sunt expuse. Artistul plastic are expuse tot in locuri publice creatii  şi in străinatate: la Cernăuti, la Odessa, Ucraina, la Edinet, Republica Moldova, la Straseni, Republica Moldova,

Pentru activitatea sa a fost răsplătit cu numeroase diplome si medalii. Aflat de peste 40 de ani in slujba artelor plastice sculptorul botosănean Marcel Mănăstireanu, s-a născut pe 1 martie 1950, la Botoşani şi a studiat pictura şi sculptura sub îndrumarea profesorului Aurelian Donisă, si-a petrecut cea mai mare parte a vietii la Botoşani.

Dna inspector general, prof. Mihaela Hunca,  preşedinta Comisiei de specialitate pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială, activităţi sportive şi de agrement din Consiliul Local Botoşani, acum câteva luni, tot în cadrul decernării titlui de Cetăţean de onoare doamnei Lucia Olaru Nenati a spus :

,,De-a lungul timpului am acordat titlul de cetăţean de onoare unor oameni de creaţie, cei mai mulţi de mare valoare, desigur, dar care au poposit la Botoşani între două trenuri. Am considerat acum că a venit timpul să ne îndreptăm atenţia şi către personalităţile de valoare care au slujit o viaţă întreagă culorile acestui meleag.

Acest titlul de Cetăţean de onoare, fiind cel mai potrivit mod de-a ne exprima preţuirea pentru acest model de viaţă exemplar, dar şi de-a ne demonstra capacitatea noastră ca for cetăţenesc de-a aprecia şi răsplăti meritul”. 

Astăzi 18 iulie 2014, prezentă şi domnia sa la acest eveniment de mare valoare culturală, în Parcul ,, Mihai Eminescu”, pe Aleea personalităţilor, acolo unde se află şi busturile realizate de maestru, Ovidiu Portariuc primarul Municipiului Botoşani, a înmânat în cadrul festiv altui botoşănean, artistului, Marcel Mănăstireanu  titlul de Cetăţean de onoare al Botoşaniului.

La acest eveniment important al urbei noastre, în viaţa artistului au participat parlamentari, Mihai Baltă, deputat, directorii ai instituţiilor de cultură din oraşul Botoşani, scriitori şi invitatul de onoare criticul de artă profesorul universitar Valentin Ciucă, şi nu în ultimul rând prietenii şi familia sărbătoritului.

Invitatul de onoare profesorul universitar , criticul de artă Valentin Ciucă, a rostit un Laudacio artistului Marcel Mănăstireanu. ,, Sunt absolut încântat pentru că astăzi îl sărbătorim pe Marcel Mănăstireanu. Este o glumă care are un tâlc, profund al poetului, T. Arghezi, despre cuvântul ,, maestru”, care duce la orizonturi foarte diferite. Indiferent de cât har avem de la Dumnezeu şi cât am adăugat noi, mai trebuie să existe o formă de smerenie faţă de ideia de creaţie. Noi artişti, vorbim despre creaţie şi încercăm după puterile noastre ca creaţiile să fie numai una singură. (...) 

Încep prin a elogia sculptorul Marcel Mănăstireanu, dar eu cred că este cu mult mai mult decât acesta, pentru că se vede în tot cea lăsat ca urme perene în spaţiul, acesta al minunilor din Nordul Moldovei şi în acelaşi timp a dat repere care permanent generaţiile în mişcarea divină face ca acest loc să facă din spiritualitate o dominantă la care nimeni nu se poate referi decât cu smerenie. Pentru că niciodată în artă nu trebuie să urli, chiar dacă ai frustrări de tot felul, trebuie să spui într-o şoaptă atât de caldă, atât de apropiată spiritului profund al fiecăruia dintre noi, încercând în felul acesta să realizezi o minune culturală. Mărturisesc că la vernisajele făcute aici, m- au determinat să constat, detaşat fiind de sentimentele si calitatea unui comentator, să iau în serios că există un potenţial cultural aici, la Botoşani. 
Marcel Mănăstireanu. Este omul orchestră, el ştie să facă de toate, le face foarte bine, este generos. Când se aşează la chevalet sau sculptează, sculpturile sunt pline de forţă, au tensiuni puternice,. Materia plângănd este materia transferată omului inteligent capabil să se regăsească pe el însuşi. Marcel Mănăstireanu, poate face orice în lumea asta în stare să ne surprindă în fiecare clipă. Dacă nu-l cunoşti, la început eşti uşor derutat de propunerile pe care le are, de realizările sale, astfel finalizările lucrărilor lui sunt atât de convigătoare în sensul frumosului. Băiatul artistului, Marcel Mănăstireanu este unul din ieşenii care face onoare României. Îl felicit” 

”Am renunţat la discursul pe care l-am pregătit, cred că cel mai important în asemenea momente este să fim cât mai deschişi și cât mai apropiați și de asta vreau să vă mulțumesc pentru că astăzi ați venit aici alături de noi, într-un cadru care până acum nu mai întâlnit la o astfel de ceremonie și care până acum erau organizate într-un cadru mai solemn în clădirea municipalității”, a declarat primarul Ovidiu Portariuc. 

Deputatul Mihai Baltă a declarat că a venit să-i fie alături lui Marcel Mănăstireanu, în calitate de prieten. ”Principala mea calitate astăzi, aici, este aceea de prieten, de cunoscut pentru că eu și cu Marcel ne știm de foarte mult timp, l-am apreciat ca fiind un om de excepție și astăzi nu s-a făcut decât un act de recunoaștere a valorii, a unui mare artist care a înțeles că în urma sa a lăsat artă și istorie în tot ce înseamnă Moldova, Basarabia, Bucovina, România”, a spus și Mihai Baltă.

”Îmi pare foarte rău că nu reușesc să spun mare lucru, promit că la o cafea sau la o bere fără alcool, pentru că eu nu mai beau. Promit băiatului meu să-l cinstesc cu un coniac pentru că știu că-i place tăria. Directorului de la Teatrul de Păpuși, lui am să-i dau cu ce m-a servit la birou, da, un ceai de ghimbir”, a rostit și artistul Marcel Mănăstireanu

,,Tăceri tălmăcite-n cuvinte”, Nicolae Dabija

După prima „carte de catifea”, la propriu, 
care a fost dedicată memoriei şi

personalităţii poetul, Grigore Vieru, o nouă apariţie, o carte îmbrăcată în catifea brun-castanie, LILI BOBU, redactorul cărţii, sub egida ,,ASOCIAŢIEI CULTURALE ,,REGAL D’ART”, colecţie ,, REGAL DE POEZIE" cu titlul–,,Tăceri tălmăcite-n cuvinte” şi prefaţa academician Mihai Cimpoi. Autoarea şi-a propus editarea acestei cărţi cu coperta din catifea albastru-bleumarin, pe care se poate vedea fiind o lucrare de metaloplastie înnobilată cu argint, pe care este ştanţată fotografia poetului titular al cărţii  poetului basarabean, Nicolae Dabija.

,,ASOCIAŢIA REGAL D’ART”, este reprezentată printr-o siglă heraldică, cu diviziunea „Regal de Poezie”, înscripţionat data editării: Botoşani, 2014.

Pentru realizarea acestui volum impunător au contribuit colaboratori talentaţi tehnoredactare şi corectură: Mirela Brehuescu şi Lucia Ştefănescu, lucrări de artă plastică: Ion Sulea Gorj, Natalia Plămădeală şi Nicolay Gutsu, lucrare de metaloplastie: S.C.Romberfil S.R.L.- director Filip Mărgărit, master şi aranjamente muzicale: Cătălin Bălăniuc şi Eugen Ipate – Teatrul ,,Mihai Eminescu” Botoşani, înregistrarea audio-voce -Nicolae Dabija, fundal muzical: din creaţia maeştrilor Eugen Doga şi Dumitru Fărcaş, design grafic şi loyot: ,,Roland Partners”- Andrei şi Dragoş Axinte, ediţie realizată cu sprijinul şi prin amabilitatea Tipografiei „PIM”- director Maria Petrariu, „BPMMUSIC&RECORDING”- Sorin Manolescu, Primăriei Comunei Dumbrăveni, judeţul Suceava - primar Ioan Pavăl.

Academician Nicolae Dabija, este o personalitate complexă a culturii româneşti, un apostol al enciclopedismului, creator al simbiozei între filozofie, istorie, literatură – scriitor apreciat, publicist, autor de poeme memorabile, de eseuri, de studii istorice, de manuale şcolare, de antologii de literatură veche românească (autori din secolele XIV – XVI, pe care i-aţi descoperit în arhive străine), autorul unui roman fabulos, despre care s-a afirmat că este cel mai citit din ultimele decenii; o efigie  a poetului tribun, formator de conştiinţă naţională, Orfeu al destinului românesc oriunde s-ar afla în lumea atâtor sfâşieri şi destrămări, un port-drapel al Mişcării de Eliberare Naţională, ,,dovada vie că Basarabia n-a murit şi n-are când să moară” (Grigore Vieru).

Toate ninsorile care trebuiau să ningă-ai nins. 

Toate cuvintele ce trebuiau spuse-s-au rostit.

Toate lacrimile pe care aveam a le plânge le-am plâns.

Tot ce  trebuia să iubesc-am iubit.

Tot ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat.

Toate poemele pe care urma să le scriu le-am scris.

M-au găsit evenimentele toate care m-au căutat.

Şi mi s-a-mplinit aproape fiece vis.

Frunzele cad, grele de rouă, ca nişte păcate.

Şi umbrele serii împrăştiate-n inimi lumini,

acum când îmi vin amintiri atât de ciudate

dintr-un timp care nu se ştie dacă mai vine.

Nicolae Dabija