Costume populare- Vestimentatia

Costumul anunţă prin formă şi culoare, înainte de-a înţelege cu cine  avem de-a face, în ce categorie mare de oameni se încadrează individul respectiv.  (,,Art  stil  costum” , Adina Nanu)                     Pentru    îmbrăcăminte   ne    trebuie    ţesături                                                 Tesutul materialelor, este atestat încă î.e.n. La Japonezi,  zeiţaTanabata ocrotea arta ţesutului. La Egipteni   zeita Neith era chiar creatoarea şi inventatoarea a războiului de ţesut.Zeiţa Hedihati din din mitologia egipteană,  patroana fabricării pânzei albe..ZeitaMokosi,din mitologia slavă, ocrotea lucrările  femeieşti ale torsului  , ţesutului. In mitologia greacă Arahne, reprezinta ţesătoarea ideală.  (,,Despre ţesături tradiţionale “, Mariana Cacoveanu)

Femeile  musulmane,  atât  pe  vapor cât şi în tramvai, erau  îmbrăcate  într-un fel de caftan şi acoperite  pe faţă   pâna la sprâncene cu văl.

Ele aveau un loc rezervat numai pentru ele şi despărţit cu o perdea unde nu se permitea intrarea unui bărbat.  Le era interzis accesul într-o grădină publică. (,,Insemnări de călătorie”, Iosif Vulcan)

Pe cap, văluri uşoare acopereau părul, dezvelind  doar faţa, puternic machiată cu negru la ochii.  Faţă de străini, musulmanele se ascund îndărătul unor drapaje lungi şi largi.Ţinuta cea mai elegantă era destinată intimităţii. (,,Art   stil  costum” , Adina                                                                                                                                                                             COSTUMATIA    FEMEILOR     JAPONEZE

Se caracterizează prin haine lungi si largi suprapuse  care îngrosau silueta firavă modelând-o într-un volum general cilindric,agrementat de evazări ca aripi de fluture, date de coafură.

Imbrăcăminte traditională

      Minunatul-Kimono-

   Costum Japonez

Pe cap, părul era pieptănat în coafuri complicate cu cocuri prinse cu panglici si ace, si împodobit cu flori si bijuterii. Pentru a nu se deranja în timpul somnului.

  In Japonia s-a generalizat obiceiul de a dormi cu gâtul sprijinit de o capră mică de lemn in loc de pernă. Pe vremea rea capul era acoperit cu o broboada.

 Faţa machiată. Pe trup erau suprapuse mai multe kimonouri lungi ,din mătase sau bumbac, lăsându-se  să  se  vadă  câte puţin din gulerul fiecaruia.

Peste  ultimul  kimono era legat un brâu lat(obi) care la femeile  măritate avea la spate  funda   înnodată    peste  o  pânză pliată,servind drept suport moale

copiilor purtaţi în cârcă. Kimonoul neavând buzunare, în cingătoare  puteau fi înfipte diferite obiecte (evantai).Pe când în mâneci se ţineau doar batistele din hârtie.In casă ,pe rogojini, se umbla în ciorapi. 

Femeile Japoneze sunt considerate cele mai dezinteresate, mai supuse şi răbdătoare femei din lumecele mai puţin egoiste. Un izvor de consideraţiune şi folositoare soţului, politicoasă, zâmbitoare tot timpul este gentilă; Japoneza  se  mişcă în jur fărăzgomot  ca  o  felină. Este   sclava   familiei   şi  a  bărbatului, pentru a câştiga respect se comportăcu  atâta  farmec,  tact  şi  seninătate  într-o  ţară  unde  a  existat   lupte   între   clanuri  şi   familii.  Datorită calităţii ei ,numai Japonia a putut produce Gheişa ,femeie frumoasă, s-o priveşti, s-o urmăreşti citind, dansând sau conversând, aceasta este stăpâna societăţii nipone.              ( ,, Călătorii în Japonia” ,  Florea Tuiu)

                       

Ele întâmpină sărbătoarea  florilor  cireş ((sakura) într-o trăire profundă a  poeziei  şi frumuseţii a valului florilor de cireş,  ce le umple  viaţa de toate  zilele, cu o emoţie a aparitiei vestitorului primăverii. Au creiat un cult pentru floarea de   cireş (sakura hana) ce simbolizează , dragostea faţă de natură

M A R A M A

  Marama   este  de  origine   orientală  şi   coborâtă  în  mediu rural , din partea păturilor de sus ale boierimii   româneşti, răspândită în vestimentaţia ţărănească , datorită materialului suplu, vaporos din fir borangic.Se foloseşte fir metalic şi fir de bumbac cu ornamentaţie . Are capetele delimitate şi se deosebeşte în toate zonele ţării. (  ,,Portul popular de sărbătoare” ,Elena Secosan)                                                                       

      COSTUME  POPULARE

    Costum  Popular  Românesc

       Costumul cu catrinţă duce la afirmarea unei siluete feminine svelte, marcând şoldurile prin albeaţa poalelor cămăşii, vizibile lateral;

    Costumul cu fotă conturează o siluetă de mare eleganţă,  cu  şoldurile strâns, atribuind purtătoarei o  ţinută  oarecum  hieratică.

    Cămaşa  costumului  nu  poate  constitui vreun criteriu  de  clasificare, dat  fiind  că  cele două tipuri de croieli principale,  cămasa dreaptă şi cămaşa  încreţită , sunt  răspândite cu  mici excepţii  pe  întreaga  suprafaţă  a  ţării, coexistând  cu  toate cele  trei  tipuri de  piese , ce se  poartă de la talie în jos   (,,Portul popular de sărbătoare” Elena Secosan)

Costumul vâlnic subliniază subţire  construind un fel  de soclu tronconic siluetei feminine, partea de   jos a corpului înscriindu-se în tradiţia arhaică a formei –  clopot   - cunoscută   încă  în preistorica cretană si  răspândită  în  tot Orientul Mijlociu   şi Europa  răsăriteană   în   figurările    –zeitei mame; deseori  prezente  în   arta   populară   în  domeniul ornamentatiei. (,,  Portul popular de sărbătoare ‘’ Elena Secosan)

În curtea  sa cu găinile                     

,,A fi activ înseamnă a trăi. Gândirea şi voinţa n-ar fi nimic dacă n-ar servi activităţii. Acţiunea, activitatea, munca sunt necesare echilibrului moral şi fizic al omului. Sunt însăşi condiţiile vieţii sale"                                (,,Despre muncă“, P. Doumer )

Vestimentaţia punea în valoare virtuţile gospodinei . Boneta din pânză apretată, sau susţinută de fire din   metal.  Şorţul indicând activitatea.  Părul era tras  spre spate , lăsând fruntea degajată şi adunat  în coc 
ridicat. Pe trup bluza  cu  manşete, guler din  dantelă. Fusta  cădea liber pe jupon.  La gât se mai  folosea  şi  năframa  de pânză  încrucişat pe piept.                               (,,Vesminte din trecut” Al.Alexianu)

Mama ,cândva o fetită zglobie cu două codite, mai târziu preschimbată în femeie.De mă uit prin ani ,îndărăt în casa ,în care am copilărit, acolo te

zăresc pe tine stăpână si supusa ei, de-a pururea. Pe tine mamă,neobosită, miscându-te mai greu, te văd  îmbătrânită, acolo, în curtea ta cu găinile!

Costumaţia femeilor din Normandia

   Pe  cap,  pălăria  cu  boruri mici, legată cu panglică. Pe trup, lenjeria era din mai multe piese, suprapuse cămaşă,  jupon. Rochia  cu  guler  brodat,  lăsat  pe spate,  lungă  până  la  pământ, în  formă de lalea şi plisată.  Talia  ridicată, mâneci  normale.  Se   purta un   şort  negru ,  cu  buzunar, legat   la  spate  cu  o fundă. În  picioare,  ciorapi negri şi pantofii fără toc.

  Rochia putea fii din muselin sau din bumbac.

               Fusta plisată şi de culoare închisă.

                    („Arta stil costum ‘’ , Adina Nanu)

                             Costumatia femeilor din Olanda

      Casele olandeze erau  vopsite în roşu, roz,  verde,  cafeniu, numai   ferestrele   albe.  Ultimul   etaj,   al   casei   era ascuţit   la  capăt   şi  se  termia   în    triunghi.  Femeile purtau  rochii  negre,  pe  gâtul  cărora  contrasta   guleru de  dantelă  scrcobit , tot alb,  sau  fuste colorate cu un sort  de  culoare  neagră  legat  cu  o  fundă  la   spate.(,,Artă  stil costum” ,  Adina Nanu)

Femeile Olandeze

Femeile tinere la aceste  popoare din nord, nu au încă

expresivitate. Figura  lor candidă, iar maturitatea  este  târzie, 
cam  pe  la 40 de ani.  In acest detaliu geografic şi arhitectonic stă secretul căldurii, sociabilitatea, duioşia, unde se găsesc bătrânii buni sfătoşi,delicioase fete, mame de familie, gospodine şi vesele în case oneste, optimiste şi sănătoase. In aceste case pluteşte dragostea simplă.(,,Note de călătorie” , Mihai Ralea )

Costumul popular traditional polonez din  ritualul de nuntă

Costumul este alcătuit dintr-o fustă amplă ,de culoare neagră,un sort de culoare albă cu flori viu

colorate, mărginit de o dantelă albă lată, bluza de dantelă. Pe umeri sunt vizibile motive florale conceputedin mărgele divers colorate.Costumul miresei se mai compune din jachetă de culoare neagră si mărgele rosii, coronita ‘’ Wiuneczek’,,alcătuită din mai multe flori ,de diferite culori asezate în formă de semicerc.

Iar continuarea: sunt prinse panglici divers colorate,Culoarea este in functie de zonă,în cazul acesta, de  culoare verde . Fetele poartă  coronită de flori ,iar femeile căsătorite batic legat la spate.

Femeia  romană

    Clima mediteraneană, mai blândă a favorizat reducerea numărului si grosimii vesmintelor Materialele folosite din productia locală mătăsuri florentine sau catifea venetiană. Pe cap, spre deosebire de obiceiul  de  peste  Alpi,de a se i  acoperi  complet  capul, în  Italia  părul  era  vizibil, pus în valoare prin coafuri complicate cu cozi răsucite sau panglici ,cu degajarea gâtului ,prelungit de decolteu ascutit, din spate. Cămaşa era uneori vizibilă la gât si fentele mânecilor rochiei demontabile legate cu sireturi de corsaj        (,,Art stil costum “ ,Adina Nanu)

                                  Femeia germană

                

        Principesa  Ana de Saxonia  a  fost   prima  care  a fondat scoala  de  moase. iar  la Frankfurt,  prima   dată    s-au  specializat  15  femei  medici   dintre  care  3  oftalmologi. Femeia  ideală  era  gospodină, mamă  de  familie,  având bonetă  în  formă de  scufită ( Haube),  strângând   părul. Decolteu  decent  acoperit  de  un guler-pelerină (Goller)sau  (Koller),  şorţul    indicând   activitatea     menajeră. Se purta rochii cu corsaj snuruit.,creţe,iar deasupra sorţul (,,Istoria culturii si civilizatiilor “ ,O.Drimba) 

Vestimentatia  femeilor   din  sec .XVI-

 consta   în   haine  perfect   impermeabile    fiind

 executate   din  intestine  de  focă si ren,  translucide

 ca  din  material    plastic,  cusute  cu    împunsături  

 speciale ,  în grosimea tesutului, fără perforatii prin

 prin  care  trece apa.  In  casă  îmbrăcămintea e mai

 lejeră  .Pe    cap,peste părul lung, pieptănat cu o cărare la mijloc si strâns în coade sau coc, la spate , era legată o bandă  orizontală ,  în   care    puteau   fi   infipte   pene. Pe trup,  peste  pantalonii  lungi,  era  îmbrăcată  o  rochie din   piele  albă,  deseori  cu  platcă  lată  atârnând  peste brate si mâninci,  strânsă  în  talie  cu  cordon  si  împodotă  cu broderii si franjuri.  Mantaua ca si mocasinii erau la fel  ca  si ale   bărbatilor.   Bijuterii   în  locul    trofeelor Femeile    purtau    coliere    din    pietre      semipretioas Pruncii   îi   tinea   în   spate,  într-o   sanie   sustinută  de  o bandă prinsă de frunte .Cei  mici  erau  purtati de mame în cârcă ,vârâti în anorac .  In  sec  XIX-  costumul   popular consta  din  piesa  principală  care  este  sariul,  uniformă pentru   femeile  de  la  oras  si  de la tară. Sariurile sunt de culori diferite,tivite cu panglici, de culori complementare. Costumele din zona Rajputan, sunt din catifea si mătăsuri. Fetele  si  femeile poartă  băsmălute   rosii înflorate, cămăsi brodate, ilice din catifea ,câteva rânduri de fuste multicolore,

suprapuse.Părul strâns în coc pe spate si cărare la mijloc cu podoaba Sikha-mani, pe  fruntea  inaltă,  cu   un zbenghi rosu între sprincenele –virgulă, nasul cu o perlă, rubin, sau un brilliant incastrat.Cercei de flori, corali, sau metal.                 (citat din,, Izvoare de cultură” , Romulus Vulcănescu)

                                                          

Vestimentaţie  pentru  ocazie

R O C H I I L E

                                                                                                                                               

   

 Rochiile în blîndeţea lor,
ploi de –argint
 Pe umeraşe
Cea neagră, cu flori sidefi
Tulburată de vis, ametită de şoapte
Cea verde, uitată frunză ruginie
 Pe malul rîului de foc, (..)
Albastra mea, suavă rouă
Cu iz de dimineţi halucinate a linistea şi marea, vesnic nouă
Cea albă, fără de păcate....
LUCIA OLARU NENATI (din vol.,, Cea mai tînără Ecaterină )                                                                                                                                                                                                           

Costumul popular tradiţiona românesc din Mehedinţi

Pe   lângă   costumul  de  ,,vâlnic”   se  poartă şi costumul cu două ,, catrinţe”  sau ,,oprege”.

  Una  din  catrinţe se  poartă  în  faţă şi una la spate,  legate  la  mijloc  cu   ,,bete" , (brâu).

Catrinţa este din ţesătură de lână dreptunghiulară,  purtată  cu  costumul  popular  femeiesc prinsă  în  talie ,  una  în  faţă  şi  alta  în  spate. Cămaşa încreţită în jurul gâtului, cu ornamentaţia specifică a mânecii, grupată ,,râuri”pe braţ, (ornament liniar, dispus în dungi pe mânecă.

Opreg, este piesa de port dreptunghiulară purtată de femei de la talie în jos, ornamentată cu linii orizontale(,,Din portul popular de sărbătoare din ,,România”Elena Secoşan,Paul Petrescu, Ed. Meridian ,1984)

Cămaşa care are decorul  compact ,,nisipit”pe braţul cămăşii ( o tablă de motive mărunte, omogene ca şi pe faţa cămăşii, cu gura despica adânc la  piept. Decorul ,,nisipit” este un ornament compus din motive mărunte, legate într-un strat care acoperă portiunea decorată.

(Din Portul popular de sărbătoare  din Romania")                                                         

                                         Acoperirea   capului

                                                B  A  T  I  C  U  L

         Acoperirea  capului  la  femeile  măritate,  nu  reflectă  intenţia  de  înfrumuseţare,  ci  are  o  funcţie simbolică,  ce  marchează  trecerea  din  rândul  fetelor  în  acel  al  femeilor. Femeia supunându-se  unei cutume străvechi-legii nescrise- care nu îngăduie să-şi dezvelească părul.

Din istoria baticului
La logodna baticul fetei este schimbat cu inelul viitorului mire şi acestea se numesc ,, semn de încredinţare" sau credinţă Voalul este extrem de important. Elena Sevastos citează pe muritorii din Antiquitates Italicae"-,, originea baticului de la romani. ,,Acestea foloseau Voalul roşu- purpuriu pus pe capetele ambilor miri. Voalul este schimbat de naşă cu un batic, miresei i se face coc şi din acest moment stă la masă cu nevestele tinere. De a doua zi nu va mai purta capul descoperit. Culorile baticului se schimbă o dată cu vârsta, de la o vârsta înaintată predomină culorile închise cu motive geometrice".

1.In imagine dreapta: Pădureancă cu cepsa
2.Femeie legată cu ştergar de cap. Moldova de Nord
3.Femeie de pe Valea Jiului , legată cu ştergar.
4. femeie cu ceapsă din Valea Bistritei
5.Femeie legată cu ştergar de cap din Vrancea.
6. Femeie cu ,, broboadă", din Mărginimea Sibiului

                                 

                                                                                                        

Regina Maria a purtat costumul tradiţional românesc, două fote cusute cu fir de aur, care se află acum expuse la Muzeul Naţional Cotroceni. Prof.universitar dr. Adina Nane, spunea despre regina Maria că nu s-a limitat să ia costumele populare "de-a gata", ci a fost creativă. Printre veşmintele şi accesorii care i-au aparţinut reginei Maria se află o mantie cu motive naţionale, un costum popular, o uniformă a Regimentului IV Roşiori, model 1885, o pereche de botine din mătase şi un evantai din pene din struţ. Pasiunea ei specială pentru costumul popular românesc, a creat astfel, o adevărată modă. În Statul Washington, se află un muzeu de Artă Mary Hill, care a fost fondat de Sam Hill, unde regina Maria în anul 1926, a donat multe costume populare, drept recunoştiinţă pentru generosul său ajutor acordat României după primul război mondial. Regina Maria, pentru a promova arta meşteşugărească din România, a îmbogăţit mai multe săli ale Muzeului cu costume naţionale, covoare româneşti, mobilier din palate regale cum ar fi tronul argintiu şi jilţurile pictate de regina Maria. După decesul reginei Maria,principesa Ileana a făcut alte donaţii cu costume naţionale, piese de ceramică şi artă populară. A fost donat şi costumul naţional preferat al reginei Maria, catrinţe iile bogate în broderii, ţesute de tărăncile noastre.

Societăţile înfiinţate de reginele Elisabeta şi Maria, şi-au propus să ajute femeile în însuşirea unei meserii pentru a să se întreţine singure.În acest scop,începând din 1903, s-au înfiinţat multe şcoli de industrie sau de menaj. Regina Elisabeta, prin societatea ,, Ţesătoarea Regina Elisabeta” , a organizat expoziţii la Bruxelles,cu scopul de a promova meşteşugurile ca ,,ţesutul" dorind să facă cunoscută munca tinerelor albine, fiicele satelor noastre

Tehnica olaritului realizata de mesterea Sonia Iancinschi- Botosani

Despre meştera Sonia Iacinschi, mai multe informaţii accesaţi:
http://1-blogspot.com
Una din tehnicile populare vechi din Romania este olăritul practicat şi într-un atelier de meşteri din Botoşani care supravieţuieşte datorită pasiunii familiei Iacinschi. Atelierul de ceramică al familiei Iacinschi lucrează farfurii, căni, sfeşnice, căniţe, castroane, străchini sau obiecte de decor realizate manual după o tehnică practicată începînd din secolul XIV.
Atelierul aparţine Soniei Iacinschi şi fiului acesteia, Eusebiu, doi meşteri care stăpînesc arta decorativă şi care s-au impus la nivel naţional şi internaţional. Lucrările lor, cu motive decorative unice, zoomorfe si avimorfe, realizate în culorile verde, galben şi brun, au fost valorificate atît în România, cît şi în Franţa, Italia, Israel sau Ungaria.

In imagine foto cuptorul pentru ardere

               În imagine foto meştera Sonia Iacinschi în atelier

Doamna Sonia Iacinschi a început activitatea în anul 1975 la atelierul din fostul cartier Barbu Lăzăreanu, care aparţinea cooperativei ,, Progresul". În 1978 a urmat cursurile Şcolii Populare de Artă Botoşani, Secţia arte şi pictură. Arta meşteşugărească a învăţat-o de la meşterul Mihai Corneanu, care i-a arătat tehnica de lucru. Acesta îi vorbea mereu despre libertatea de a face motivul pe fiecare dintre piesele lucrate.

Ceramica care o decorează este tip ,,Kuty".

In imagine foto elevii primesc
 informaţii despre prelucrarea argilei

Am întrebat-o pe doamna Sonia Iacinschi despre etapele pregătirii vasului:
,,Introducem vasul în angobă, apoi se conturează desenul printr-o incizie fină, decor realizat în tehnica ,, sgrafitto". Trebuie lăsat la uscat un timp, apoi se pune in cuptor la prima ardere. Urmeaza aplicarea culorilor cu pensula în aşa fel încât să se încadreze cromatic verde-cafeniu-galben. Dupa aceasta se introduce in cuptor pentru arderea a doua, timp de 30 ore, la o temperatură de 95 grade. Vasele rămân in cuptor până acesta se răceşte. Arderea se face traditional cu lemne.
Temele abordate sunt compoziţiile epice legate de aspectul din lumea înconjurătoare: motivele zoomorfe, antropomorfe, avimorfe. Din această gamă preferată preluată de la meşterul M. Corneanu este ,, păunul" iar ,, fântâna cu cumpănă" este realizată de meşteră din suflet.
Capra cu iedul, Păcală, capra între brazi sau capra cu floare, scene de vânătoare, trăsura cu soldatul trompetist, violonistul, sunt câteva din cele pe care le realizează doamna Sonia Iacinschi
























,,Specialiştii în etnografie susţin că acest tip de ceramică - Kuty - este vechea ceramică bizantină care a pătruns pe teritoriul României începând cu secolul XIV .Sînt dovezi că aceste centre de la Botoşani şi Rădăuţi, (unde a lucrat cunoscutul meşter Colibaba), au vechime din secolul XIV. Aici, la Botoşani, avem din perioada medievală un vas de lut găsit în biserica Mănăstirii Coşula, într-o nişă a altarului. Este o ceramică deosebită, pentru că pe ea apare un decor care nu se întâlneşte la alte tipuri de ceramică, începînd de la decorul geometric, decorul stelar, decorul vegetal, pînă la decorul zoomorf, decorul antropomorf şi decorul avimorf", a declarat etnograful Steliana Băltuţă de la Muzeul Judeţean Botoşani
Despre olărit ne spune preşedintele Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova

,,Olaritul a aparut ca o necesitate a oamenilor de a stoca produsele obtinute. Vasele din lut ars au contribuit la dezvoltarea societatii primitive prin posibilitatea stocarii alimentelor si a prepararii acestora. Ceramica smaltuita produsa la Marginea este de origine bizantina cunoscuta sub numele de ceramica de Kuty care apartine curentului bizantin si este foarte des intalnita in Bucovina.Denumirea de Kuty vine de la un atelier de olarit care se afla in Ucraina. Acest tip de ceramica este o impletire intre mestesugul olarilor români si cel al slavilor. Cea mai infloritoare perioada a ceramicii de Kuty a fost secolul al IX-lea. Intalnim aici o mare varietate de forme, in care se recunosc tipuri apartinand vechii ceramici greco-romane. Coloritul este foarte simplu, reducandu-se la doar cateva culori: verde, galben, alb, maro.

Prelucrarea lutului în scopul confecţionării instrumentarului de uz gospodăresc şi a unor obiecte cu valoare precumpănitor decorativă a constituit pe teritoriul României, încă din neolitic, cea dintâi şi cea mai importantă „industrie casnică”.
,Materia primă utilizată în olărit este, în general, argila.
Cea mai răspândită şi mai întrebuinţată argilă în olărie este aşa-zisul lut galben. El este cu atât mai nisipos cu cât se găseşte mai la suprafaţa pământului şi cu atât mai lutos cu cât se găseşte mai la adâncime. Pregătirea materialului are în vedere îmbunătăţirea calităţii acestuia prin mai multe operaţii; astfel, se curăţă lutul de corpuri străine, se taie, se lasă să se dospească şi se frământă (pentru omogenizarea argilei). De obicei, vasele sunt realizate (fasonate) cu ajutorul roţii olarului.

În timpul lucrului, olarul îşi înmoaie mereu mâinile în apă pentru ca degetele să nu i se lipească de lut şi totodată pentru a şlefui suprafaţa. De asemenea, se ajută şi de instrumente care au denumiri diferite, după regiuni; de exemplu, maiul – ciocan de lemn greu, cuţitoaia, pieptenul sau fichieşul sau piaptăn – o bucată de lemn subţire sau de os pentru netezirea suprafeţei vasului, pensula de vopsit, cornul – pentru scurgerea culorii ş.a. Prin uscare se îndepărtează apa din timpul fasonării, se întăreşte vasul şi se face oarecum nedeformabil; uscarea are loc în mai multe faze, încheindu-se cu cea din cuptor şi arderea propriu-zisă.
Principalele tipuri de cuptoare folosite la arderea oalelor în Moldova sunt cele tronconice, cu geneză cucuteniană, folosite pentru ceramică neagră, şi cele semisferoidale-ovoidale, folosite pentru arderea ceramicii roşii. Olăritul presupune o munca obositoare, ce necesita forţă, îndemânare şi cunoştinţe deosebite. Orice greşeală poate avea drept consecinţă distrugerea vasului; de aceea, olăritul este un meşteşug rezervat în exclusivitate bărbaţilor, femeile ajutând eventual doar la decorat. Bărbaţii scot lutul din locuri speciale, îl aduc în gospodărie şi îl frământă cu mâinile, picioarele sau cu maiul, amestecându-l cu apă. Pasta astfel obţinută se curăţă de impurităţi, tăindu-se în felii subţiri şi se lucrează apoi la roată. Roata e formată din două discuri, unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de lut, iar discul de jos este mişcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mişcare circulară destul de rapidă. Astfel, roata se învârte, obţinându-se forme circulare cu un contur relativ regulat. Formarea vasului necesită o tehnică deosebită şi o viteză de lucru mare, pentru că pasta nu trebuie să se usuce (uneori vasul se realizează chiar în 40-50 de secunde). Vasele, înainte de ardere, sunt ornamentate şi eventual smălţuite (la blide se smălţuieşte numai partea interioară şi marginile). Cea mai răspândită tehnică de decorare foloseşte un corn de vită având în vârf o pană de gâscă (o veritabilă peniţă).
Decorurile fine se pot obţine folosind un beţişor din fire de păr de mistreţ. Un alt tip de decorare se obţine prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanţa colorantă, apărând astfel culoarea pastei. O altă tehnică, întâlnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor şnururi, brâie sau rozete de pastă.
Toate culorile folosite sunt naturale.(autor, Marcel Lutic)
Despre ceramica tip ,, Kuty"care a fost recunoscută din perioada medievală cu influenţe Bizantine, Barbu Slătineanu afirmă: ,, Din amestecul tradiţiei populare şi din arte bizantine importate, a luat naştere o artă locală care a dăinuit până la sfârşitul secolului al XVII-lea".

Despre cum a ajuns ceramica tip ,,Kuty", in zona Botoşaniului, am adresat rugămintea dnei muzeograf etnograf Steliana Băltuţă, de la Muzeul de Istorie Botoşani să ne spună:
,,Botoşaniul aflat la linia drumurilor comerciale care lega Bizanţul de Marea Neagră, de Vechea cetate de Scaun- Suceava către Galiţia, Lwow, Kiew, era unul din importantele târguri moldoveneşti în perioada medievală.
Aici, se găseşte ctitoria voievodului Ştefan cel Mare de la 1496( în curtea bisericii Sfântului Nicolae Domnesc, unde se poate vedea o friză decorativă în culorile verde, galben, brun, ca un brâu, aproape sub acoperiş)
Despre vasul găsit în biserica mănăstirii Coşula dr. Alex. Rădulescu spune:
,, La biserica Mănăstirii Coşula, ctitorită în anul 1535 de Mateiaş vistiernic al voievodului Petru Rareş: Într-o nişă amenajată special la extremitatea de est al absidei altarului , în masa zidului la 1,40 m de la nivelul pardoselii bisericii, s-a găsit o strachină, farfurie de 35-30 cm diametrul, cu ornament geometric sgrafittată pe fond gălbui, este vorba de vasul de închinare a bisericii, depus în acea nişă". În prezent se află la Muzeul Judeţului de Istorie BotoşaniÎn perioada 1922 -1923, prefectul Judeţului Botoşani amintea de existenţa a 33 de ateliere de olărie, cărămidărie şi teracote. În aceste ateliere meşterii lucrau ceramică smălţuită ,, de lux" specifică tipului ,, Kuty". Din cele 33 de ateliere care au existat in 1923, astăzi a rămas doar atelierul Soniei Iacinschi care a adus până în prezent frumuseţea ceramicii cu o diversitate de decor, care îmbogăţeşte arta populară botoşăneană şi cea românească.