BOTOŞANIUL CULTURALsi FEMEI CELEBRE

POEZIA IUBIRII

Articol de Petronela Lorena Chiribuţă on 14 Ianuarie 2013,Botosani  Necenzurat

“Ameţit de iubire…”, aşa era Eminescu, dar era şi obosit de dor. Era doborât de griji, era ameninţat de duşmani, era strivit de munca de la ziarul “Timpul”, era neîncrezător în politicieni, era sătul de intrigile care se ţeseau în jurul vieţii lui şi în jurul relaţiei lui cu preaiubita Veronica. Dincolo de aceste mărunţişuri, un lucru rămâne cert: Veronica şi Eminescu s-au iubit exemplar. Poate s-au înşelat unul pe celălalt, poate au căzut pradă deznădejdii, poate au obosit să lupte cu prejudecăţile şi cu neajunsurile sociale ori economice. În urma lor au rămas aproape 100 de scrisori (15 scrise de Veronica şi 93 de Eminescu), care glăsuiesc – după cum scria Mircea Mihăieş în “Ziarul de duminică” – despre “o poveste mirifică, plină de parfumul unei lumi romantice, stând, ca într-un blestem, sub vraja erosului şi a morţii”. (Liliana Moldovan)

Unul dintre subiectele controversate din ultimul timp ale eminescologiei, il constituie corespondenta dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle. Desi cunoscuta partial, corespondenta dintre cei doi, pastreaza “un val alb” de seductie si mister. Veronica si Eminescu, au devenit datorita contradictoriilor scrisori de dragoste, un etalon national al cuplului romantic, nefericit, ca un destin tragic demn de cel al marilor indragostiti din cultura universala. Iubirea lor a fost intensa, disperata, “tematoare”, profunda.

“Nu mai sunt in stare si nu voi mai fi de-a iubi nimic in lume, afara de tine. Dac-ai cunoaste aceasta mizerie sufleteasca care ma roade, daca ai sti cu cata amaraciune, cu cata neagra si urata gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea ca nu-ti scriu uneori o vorba de amor. In acel moment te-as saruta, te-as desmierda, dar te-as ucide totodata” – Mihai Eminescu

“Ingerul meu blond” (corespondenta inedita Mihai Eminescu- Veronica Micle)

“Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit
A plans scriind-o…” (Adnotarea apartine Veronicai Micle)-iunie 1882.

“Te-as acoperi cu sarutari, cum argintarii imbraca cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, daca ai fi de fata; as face-o in gand, daca n-as fi atat de gelos precum sunt. Tu imi faci imputarea ca nu-ti vorbesc de loc de amor – dar tu nu stii ca amorul meu e un pahar in adevar dulce, dar in fundul lui e plin de amaraciune. Si acea amaraciune, care-mi turbura pururea amintirea ta, e acea gelozie nebuna, care ma face distras, care ma amareste si cand esti de fata, si cand nu esti. Veronicuta mea, daca acest sentiment care tampeste mintea si stinge-n orice om orice curaj de viata, n-ar invenina pururea zilele si noptile mele, daca n-ar fi ingredienta fatala a oricarei gandiri la tine, as fi poate in scrisorile mele mai expresiv si mai vorbaret. Tu trebuie sa stii, Veronica, ca pe cat te iubesc, tot asa – uneori – te urasc; te urasc fara cauza, fara cuvant, numai pentru ca-mi inchipuiesc ca razi cu altul, pentru care rasul tau nu are pretul ce i-l dau eu si nebunesc la ideea ca te-ar putea atinge altul, cand trupul tau e al meu exclusiv si fara impartasire./ / Te urasc uneori pentru ca te stiu stapana pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urasc presupunand ca ai puea darui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu as fi cu tine, decat departe de lume, unde sa n-am nici a te arata nimanui si linistit nu as fi decat inchizandu-te intr-o colivie, unde numai eu sa am intrarea. Si aceasta amaraciune e uneori atat de mare, incat pare c-as fi vrut sa nu te fi vazut niciodata. E drept ca viata mea ar fi fost saraca, ar fi fost lipsita de tot ce-i da cuprins si inteles, e drept ca nu te-as fi strans in brate, dulce si alba amica, dar nici n-as fi suferit atat, nici n-as fi trait pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de talhari. Oare acel om, pururea in pericol de a-si arunca viata pentru acel tezaur si pururea in pericol de a-l pierde, nu-si zice in sine uneori ca, cu toate ca iubeste tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai putin nefericit sa nu-l fi avut? Asa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasa in padure, cu toate acestea-l iubeste mai mult decat viata. Asa te iubesc si eu – mai mult decat viata, mai mult decat orice in lume//si pururea cu frica-n san, as vrea sa mor or sa murim impreuna, ca sa nu mai am frica de-a te pierde. Ti-am spus, Nicuta, ca pentru mine viata s-a incheiat. Ce-mi mai spui tu, ca sper sa aflu alt amor cu usurinta si ca nu apreciez indestul dragostea ta? Nu mai sunt in stare si nu voi mai fi de-a iubi nimic in lume, afara de tine. Dac-ai cunoaste aceasta mizerie sufleteasca care ma roade, daca ai sti cu cata amaraciune, cu cata neagra si urata gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea ca nu-ti scriu uneori o vorba de amor. In acel moment te-as saruta, te-as desmierda, dar te-as ucide totodata. Momotelule, iti sarut mainile tale mici si genunchii tai cu gropite si gura ta cea dulce si parul si ochii si coatele si toata, toata te sarut si te rog, te rog mult sa nu ma uiti deloc, desi poate tocmai cand vei sti ca te iubesc (ilizibil), nu vei mai pune nici un pret pe iubirea lui Emin”.

16 martie, 1880 (Eminescu catre Veronica Micle)

“Draga, dulcea si ingereasca mea Cuţa, mea copila, nu mai stiu ce sa-ti spun decat ca frate-meu e aici si-si scoate congediu pentru insuratoare, ca Maiorescu e plecat la Iasi unde-l ve fi auzit si admirat poate, ca Chitu e de doa saptamani la Craiova, ca Salvini joaca splendid, ca se pregatesc schimbari politice insemnate, ca nu s-au inceput inca, caci s-ar incepe si norocul meu, in fine – che io te amo, mia carissima Donna. Scrisoarea mea ultima, pe care tu n-ai primit-o, se vede, se-ncepe astfel: Gandesti ca pe mine [ma] aranjeaza departarea de tine? De loc, Cuţico. Tare mi-e frig in suflet si cu atat ma mai incalzesc cand gandesc la tine. Mai intai sa te-intreb, cum se poate sa nu fi primit raspuns la vro scrisoare a ta. Totdeauna ti-am scris sau imediat – sau, daca era prea ocupat in acel moment – am scris a doua zi. A doua, te pup. Al treilea, iar te pup si-ti fac urmatoarea declaratie amoroasa. Nicicand, absolut nicicand tu n-ai fi putut fi o cauza de suparare pentru mine, si aceasta pentru pricina ca tu esti fericirea mea si unica mea fericire si fara tine n-as avea nici la ce trai. In privirea portretelor iti raspund sa-ti faci “Cabinet” – intai pentru ca-i mare si se vede mai bine ce sireata si cocheta Cuţa s-a reprodus prin lumina soarelui. Al doilea pentru ca nu ti-ai mai facand nicicand portret in asa dimensie.

Draga si dulcea 
Te sarut de mii de ori si raman al tau pentru totdeauna Emin”.