Despre evenimentul -Lansarea cărții ,,Pasageră-n trenul vieții” de Maria Moisoiu.

Lansarea cărții ,,Pasageră-n trenul vieții” de Maria Moisoiu. 

    Moderatoarea, prof. Dana Petrariu, a numit această ca fiind ,,Evenimentul urbei noastre”, prin care o acordă Muzeul Județean din Botoşani pentru cunoașterea, păstrarea și promovarea tradițiilor si valorilor culturale. 

      Astfel, despre tradiţia ,,Sânzâienilor” muzeografa-etnograf, Steliana Băltuţă, a prezentat despre Sărbătoarea ,,Sânzâiene” sau ,,Drăgaicele” , care mai este cunoscută și sub denumirea de ,,Amuţitul Cucului” (cucul cântă, doar, trei luni pe an, de la echinocţiu de primăvară (,,Buna Vestire”) până la solstiţiu de vară – ,,Sânzâiene” (Sfântul Ioan Botezătorul). 

     Ținuturile nordice ale Moldovei se mândresc cu o bogație de tradiții în arta populară, confecții originale și colorate, meșteșugul țesutului răspândindu-se datorită unei vechi tradiții conform căreia mireasa trebuie să ofere drept zestre covoare și macaturi țesute cu mâna ei. 

,,În anul 1402 domnitorul Alexandru cel Bun, a trimis să se aducă de la Cetatea Albă la Suceava, moaştele Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou şi le-au aşezat în Sfânta Mitropolie, fiind tot în 24 iunie. Apoi, după mutarea domniei şi Mitropoliei la Iaşi, au fost duse şi moaştele acolo. Prin anul 1686, din pricina năvălirilor tătărăşti, în vremea mitropolitului Dosoftei, sfintele moaşte au fost mutate în ţara leşească şi abia pe la 1783, după 97 de ani, s-au îmtors la Suceava, unde şi acum, an de an este pelerinaj şi se sărbătoreşte această zi”.
Bine aleasă pentru lansarea volumului de poeme, 24 iunie este o zi binecuvântată pentru autoarea Maria Moisoiu, o zi binecuvântată pentru creştinii ortodocşi, o zi încărcată de semnificaţii pentru viaţa satului, a fost o zi de bucurie, de mulţumire sufletească, o zi de adevărată sărbătoare şi încântare pentru cei prezenţi.( Steliana Baltuta)

      Lansarea cărții Mariei Moisoiu, fiind a doua, după ,,Legenda satului de altădată", ne convinge că autoarea este un promotor cultural care ne îndeamnă, prin exemplul personal de a aborda viaţa şi prin tematica scrierilor sale, că e nevoie să avem grijă de valorile adevărate şi să îndepărtăm tot ceea ce e împotriva tradiţiei noastre strămoşeşti. 

      Avem valori veşnice – credinţa, tradiţia şi iubirea -, şi este necesar, şi de datoria noastră, să le apărăm şi să le promovăm cu perseverenţă! De aceea cărţile Domniei Sale, îndrăznesc a le categorisi, sunt un vademecum al omului obişnuit, unde se folosesc versurile pentru a transmite mesajul inţelepciunii şi simplităţii spirituale în viaţa de zi cu zi a românului, supus, neîndoielnic, unui ,,linşaj mediatic” persistent, parcă anume direcţionat. Maria Moisoiu prin ,,estetica limbajului plin de sensibilitate, contribuie la redescoperirea frumosului sătesc şi transferarea acestuia în discursul public, ca meditaţie despre un anume mod de viaţă. (…) Maria Moisoiu participă, neîndoielnic, la afirmarea unui concept – virtutea sătească - unde estetica sensibilitatăţii umane ocupă un loc aparte.” 

sursa(Revista Luceafărulnr.28/2011) 

      Cel de-al doilea volum de poezii – ,,Pasageră-n trenul vieţii” – apărut, tot, la Editura Agata, 2011, a răscolit opinia publicistului-scriitor şi poetului Dumitran Frunză în prefaţa cărţii: ,,(…) Cele două volume de poeme ,,Legendele satului de altădată” apoi, ,,Pasageră-n trenul vieţii”, (…) se înscriu, respectând proporţiile valorice, în ambianţa spirituală a locului, acelui loc, situat în nordul Moldovei, şi înnobilat de efigiile unor mari personalităţi literare, artistice şi ştiinţifice (…). Ieşirea ei la lumină înseamnă apariţia unei voci noi, a unui suflet exaltat de întrebări şi răspunsuri, având în atenţie ambianţa satului tradiţional, exuberanţele adolescenţei, atmosfera mediului familial. În versurile sale sunt evocate tradiţiile venite din adâncimea vremurilor, ciclurile anotimpurilor, păsările cerului, florile, vatra părintească, mama, tata, alte şi alte neamuri constituiente, din care şi-a clădit o lume a tuturor elanurilor. De asemenea, naşterile, botezurile, copilăria, şcoala, socializarea sunt tot atâtea repere importante, pe care autoarea le transcrie în poeme pline de prospeţime. (…) Pentru autoare, viaţa este o permanentă sursă de comunicare, criteriu de prosperitate, şi cuprinde deopotrivă tainele lumii, ale visului şi ale gândului.”

      ,,Chiar dacă a părăsit satul, în care s-a născut, la o vârstă fragedă, aceasta nu înseamnă că inima sa nu e acolo, alături de sătenii pe care îi simte mereu aproape. Pentru Domnia Sa ,,Locurile natale rămân aşezăminte sacre ce trebuiesc pomenite, scrise şi rescrise”. Acest motiv serios şi nobil îi este tot timpul o călăuză bună şi pentru a răspunde acestei misiuni, cu dat de la Dumnezeu, a găsit oportun să ofere publicului larg, prima sa carte de poezii – ,,Legenda satului de altădată – Poeme”, apărută la Editura Agata, 2011. Aşa, îşi revigorează speranţa că va reînvia cultul pentru valorile morale adevărate, tradiţionale, lucru ce îi persistă gândul din ce în ce mai mult. Sigur, speranţa moare ultima! ,,Mari poeţi au ţinut să perenizeze legătura lor cu satul. Cu satul natal, cu satul copilăriei sau cu satul în genere. (…) Pentru mulţi, pentru foarte mulţi creatori, legătura cu satul devine o frumoasă şi necesară obsesie literară. Maria Moisoiu încearcă să li se alăture cu cartea sa de debut (…). Ţine să-şi aducă sieşi, satului şi cititorilor o ofrandă literară, (…)” 

spune (Ionel Bejenaru, Revista Luceafarul nr.27/2011). , 

Dana Petrariu (în prefaţa volumului de debut) apreciază că ,,(…). Predilecţia pentru natură, flori, copaci, albine, berze, capătă dimensiuni, umanizându-se, (….). Adevărul, iubirea şi credinţa sunt leacuri pentru refacerea sufletului românesc, (…) sunt aduse în faţa cititorului, ca pe un ecran, imaginea satului (…) uitat de vreme, unde oricine găsea o vorbă bună, de alinare, un sfat, merinde pentru calea prin viaţă. Prin gânduri şi trăiri versificate sunt evocate tradiţii specifice satului din ,,Ţara de Sus”: hramul, şezătoarea, hora, nunta, botezul, claca, dar şi îndeletnicirile străvechi: treieratul, albinăritul, frământatul boabelor de struguri. (…)”. Mari poeţi au ţinut să perenizeze legătura lor cu satul. Cu satul natal, cu satul copilăriei sau cu satul în genere. O face şi marele poet român Ion Pillat – „Nu sunt al lui, dar satul e în mine; / Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi. / Simt cum mustesc în sângele din vine: / Copaci şi case, oameni buni şi răi” („Poetul”). Pentru mulţi, pentru foarte mulţi creatori, legătura cu satul devine o frumoasă şi necesară obsesie literară. Maria Moisoiu încearcă să li se alăture la cartea sa de debut (Editura AGATA, Botoşani, 2011). Drept pentru care, dă timpul înapoi, la anii copilăriei, când – „În îngăduinţa lor, bunicii ne-ndemnau la poznele iertate, / la răsfăţare moderată, la alintările visate. / Se lăsau cuceriţi de micile nebunii, / transformân-du-se în minţi de copii” („Bătrânii”). Bunicii, copilăria sub aripa lor ocrotitoare sunt, la rândul lor, tot o frumoasă şi stăruitoare obsesie, versul poetei ducându-ne într-acolo. În fond şi cum se spune, lucru transpus în vers şi cântec românesc – „Şi nu e om (român) să nu fi scris o poezie…”, autoarea se aşează, negreşit, pe acest calapod. Cum ar putea rămâne deoparte Casa Părintească? Aşa că, „Pregătind masa, mama cu ochi vioi, / bucuroasă, se uita pe furiş la noi. / Îl privea pe tata cu înfăţişare de om tandru. / se alătura şi-o cuprindeam şi pe ea în cadru” („Scenă de dragoste părintească”). Referitor la ea, nostalgiile curg şi curg – „Şi azi, când casa părintească suferă de singurătate, / dăinuie tradiţia frumoasă de bună vecinătate. / Destul să te apropii de poartă, că vecinii doritori / intră să vadă imaginea lăsată de părinţii iubitori” („Vecinii”). De la ţară natura se simte şi se vede mai clar şi mai bine, meritându-şi mai cu prisosinţă elogiul, idee care nu scapă autoarei, într-un ciclu al cărţii, „Natura mereu prezentă”. Îi dă curs într-o poemă dedicată „Bunei mele prietene Dana” – „Ce elogiu mai poate să fie / decât natura descrisă-n proză şi poezie. / În nufărul din lac şi-n verdele teiului / a lunecat şi strălucit luceafărul poetului” („Elogiu Naturii”). Apoi, legătura autoarei cu satul natal, plin de „Tradiţii, obiceiuri, mistere”, o exprimă tranşant însuşi versul său – „Planta sfântă, a creştinilor, busuiocul / i-a binecuvântat pe săteni cu norocul. / A dat numele satului Busuiceni, nume predestinat / întru credinţa iubirea şi sufletul lor curat” („Busuiocul”). 

     În mare, cam aceasta este cartea de debut a Mariei Moisoiu, o declaraţie sinceră de iubire, făcută satului natal, vechi sat românesc, născător şi dătător, la rându-i, de iubire. Sfios, timid, departe de tupeul multora, autoarea cutează la un debut literar liniştit, conştientă că lung este drumul către perfecţiune, darmite către cea absolută. Ţine să-şi aducă sieşi, satului şi cititorilor o ofrandă literară, „Legenda satului de altădată. Poeme”. Nu putem decât să-i răsplătim şi să-i încurajăm efortul acum, la început, acum; când are nevoie şi când trebuie, mai aşteptând-o. 

 BĂTRÂNII de Maria MOISOIU 

Cu imaginea tipărită-n istorie, bătrânii satului, eroi cu titlu de glorie, 

duceau cu demnitate povara vieţilor trecute. 

Trăiau cu adevărul, iubirea şi credinţa la rang de virtute. 

Bărbaţii aveau ceva dacic în port şi-n alură. 

Îndreptau privirea mândră către cer, în bătătură

 La-ntâlnire se opreau, îşi înfingeau toiagul în pământ 

făcându-şi plecăciunea ca un jurământ. 

Bătrânele cu-nfăţişare de maici, cu inimă bună 

aveau faţa senină şi blajină. 

Bunicile vindecătoare de suflete, naratoare 

adunau pe toţi ai casei sub aripa ocrotitoare.

 În îngăduinţa lor bunicii ne-ndemnau la poznele iertate 

la răsfăţare moderată, la alintările visate. 

Se lăsau cuceriţi de micile nebunii 

transformându-se în minţi de copii. 

Întâlnindu-i pe uliţe, prin sate 

inima se-nmuia, se modela cu dragoste şi bunătate. 

Ar fi vrut să-ţi spună multe din trecut 

dar te lăsau cu-n dram de-nţelepciune cu-mprumut. 

Înconjuraţi de natură şi inimi iubitoare ca o comoară, 

trecerea lor odinioară era mai uşoară. 

Aura lor de bunătate rămânea ca o sfântă rugăciune 

cu dorinţa să-ndrepte omenirea spre meleaguri mai bune .