Scriitorul - destin şi opţiune
Motto: «Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem
acelaşi orizont.» (Konrad Adenauer)
Anchetă literară realizată de profesor Petruţ Pârvescu, poet, publicist şi grafician român. Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Petruţ Pârvescu: Pentru un scriitor, destinul şi opţiunea
sunt dimensiuni existenţiale fundamentale. Ce rol au jucat (joacă) acestea în viaţa dumneavoastră?
D.M.G: ,,Vorbind la figurat despre destin
şi opţiune, pe acestea le-aş suprapune peste coordonatele care marchează aptitudinea şi
atitudinea, cele două materii-ingrediente de compoziţie necesare debutantului
care porneşte într-o întreprindere deloc comună şi care împreună se contopesc într-un
conglomerat organic căruia, într-un limbaj colocvial, i-aş spune mai curând «chemare
ca scriitor». Neuitate sunt vorbele Poetului: «E uşor a scrie versuri/ Când
nimic nu ai a spune…/». Succint, modestul meu demers este unul despre
literatura sănătoasă- în centrul căreia regăsim viaţa şi clasicii, despre
cultura autentică- cea acumulată din lecturi şi studiu nu banalul surogat prins
din zbor din discuţii sporadice sau mass media şi despre dictatura atroce a mediocrităţii
în ambientul ultimelor decenii, cel mai adesea ca rezultat al spiritului de
turmă non-concurenţial din «marile spirale» politice, economice, sportive şi,
nu în ultimul rând, literare.
Par a fi
cunoscute de către noi
componentele mesajului dar sunt încă insuficient aprofundate, aş spune.
Mi-ar plăcea să
cred, uşor idealist, că voi rămâne ancorat de nota «Do» de sus într-un concert
al notelor disparate în care fiecare vorbeşte pe limba lui şi (aproape că) nimeni
nu mai ascultă pe nimeni.
Dacă tot vorbim
despre destin şi opţiune, m-am împăcat de mult cu ideea că autorul cu
convingeri limpezi e un solitar Don Quijotte rătăcitor pe traseul dintre «Singur
pe lume» al lui Hector Malot şi «Singur printre poeţi» al lui Marin Sorescu,
trăind «Un veac de singurătate» al lui G.G. Marquez printre «Mizerabilii» lui
Victor Hugo cu naturaleţea şi şarmul unui «Zorba Grecul»
al lui Nikos Kazantzakis…
P. P. Istoria
literaturii consemnează, uneori, arbitrar momentul debutului unui scriitor. Pentru dvs., când credeţi că s-a produs (cu adevărat) acest eveniment? Vorbiţi-ne câte ceva despre primele încercări
literare.
D.M.G. ,,Chiar dacă am citit enorm, o
aplecare aparte asupra versului am avut-o după trecerea pragului biologic
critic de 40 ani, etapă când am început să îmi fac temele
cât de cât şi, dacă îmi permiteţi o nuanţă fină de autoironie, am preluat
poezia din punctul în care a abandonat-o Marele Eminescu la 39 ani, după scurta
sa traiectorie prin lume. Îmi şi imaginez cum vor sări ca arşi unii: blasfemie,
impostură, una ca asta e de netolerat, aşa că ţin să îi liniştesc: mi-am propus
o misiune imposibilă, retractez, nu sunt decât un corpuscul aventurier ce
gravitează pe orbita Marelui Luceafăr, ia, acolo o insignifiantă... stea a
Nordului cu un nou... curent literar (!) botezat ad-hoc, unii ar spune că nu
întâmplător, «neoromantismul termidorian».
M-am aplecat mai întâi spre poezioare scrise
în limba engleză şi spre multiple tentative de versificare integrală a celor
150 psalmi biblici- am mai spus asta, citând un mare gânditor, dacă tot aştepţi
până când vei face un lucru perfect, nu mai faci nimic vreodată. Ulterior, mi-a
făcut plăcere să încerc crochiul umoristic, fabula, reportajul, am fost atras
de simplitatea cronicilor de întâmpinare, dar mai ales de acest spinos proiect
care este parodia-pamflet, satira în vers clasic, un opus multilateral
dezvoltat al epigramei" ...
P.P . Care a fost
drumul până la prima carte?
D.M.G.: ...,,Dintotdeauna m-au atras istoria, filozofia, natura, viaţa satului, viaţa
religioasă, profilul şi operele marilor personalităţi ale artei. De aici m-am
inspirat pentru «Steaua Nordului, Polaris»- o culegere care să mă (re)prezinte
ca anonim pasionat de măreţia unică şi bogăţia universului enciclopedic… Am continuat cu «Psalmii
biblici versificaţi», «Odiseea omenirii», «Trilogia siderală», «Versuri,
armonii, ecouri», «Catrene umoristice spontane», «Botoşaniul literar (articole
şi reportaje)»... Aş vrea să cred că niciodată nu voi fi în criză de idei în
micul meu refugiu-paradis-oază de linişte, Triunghi al Bermudelor compus din poezie,
şah şi numismatică, triunghi dreptunghic isoscel în care ipotenuza e pasiunea pentru
literatură"...
Am avut deosebita
şansă de a ajunge în Botoşaniul umbrelor eterne iar aici, un rol decisiv în ucenicia
ca scriitor de satiră l-au avut experienţele trăite la limita amuzamentului ca «adrisant»
sau spectator la «huiduiala puzderiei de poeţi fără valoare» cum îi spunea
jurnalistul Ioan Rotundu «cuibului de viespi» - o trupă aidoma «gaiţelor» lui
Alexandru Kirițescu (doar personajele diferă, unde mai găseşti aşa ceva!), cu
articole isterice şi reacţii reprobabile la orice nouă apariţie în prim-plan,
cărora le sunt realmente îndatorat. E mină de aur, mană cerească pentru un
iubitor de Juvenal să (con)vieţuiască lângă acest compact grupuscul «a-tomic»
(derivat sarcastic de la numele cvasiuitatului proletcultist A. Toma, părintele
redactorului-şef de la «Scînteia» cu renumitul articol virulent contra lui Arghezi
«Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei») format din mărunţi detractori agresivi verbal cu
profiluri caragialeşti pe acelaşi calapod de (lipsă de) educaţie şi gândire, etern
căutători de ţinte false, «fumigene» şi conflicte cu toţi şi cu toate, care
să-i furnizeze involuntar subiecte gârlă... cu materialul clientului! Malefică
asociere cu «ţepi» («ştampilarea» unui fost... culturnic!), «famiglie» teribil(ist)ă
cu un nucleu «A.C.I.D.», desprinsă parcă din atmosfera intrigantă a scrierilor
lui Kafka şi savoarea comediilor din teatrul lui Alecsandri, unde comicul de
nume, caracter şi situaţie se simte ca peştele în apă printre inconfundabilii
autohtoni, întreţinut de apucăturile şi mendrele vedetelor «Bârzoi», «Chiriţa»,
«Musiu Şarl(...)», «Aristiţa», «Calipsiţa», «Gu(l)iţă» sau «Luluţa». Dacă i-aţi
cere unui expert să creioneze în linii mari portretul-robot generic al contestatarului
vehement al tuturor «celor ce sunt şi-a celor ce mâine vor râde la soare»,
intuiesc că ar menţiona printre altele în radiografie: arogant, superficial în
enunţuri, şcoală puţină, zero maniere, un pahar plin ochi cu apă care nu primeşte
nici o picătură de dialog fără să dea (pe de)... lătúri (!) în cei din jur, «degrabă
vărsătoriu» de epitete-insulte grave... Unde mai pui şi «trimiterile» gratuite la
repertoriul «profesionistului psihiatru» de genul: cine nu aparţine coteriei noastre
sau nu ne dă întâietate este un om cu tulburări comportamentale, veleitar,
grafoman, exemplu de inconştienţă creatoare, individ violent, cumpărător de
premii doldora la concursuri de amatori (sâc-sâc!), sfertodoct, versificator de
curte şi câte altele într-un ridicol şi deşănţat cor al robilor invidiei şi
denigrării pe mai multe voci. Să mai existe, precum soldatul japonez din
junglă, titani(ci) ignoranţi ai teoriei că oamenii ce se cred de neînlocuit
devin o frână, generează un mediu toxic sufocant în calea evoluţiei naturale a unui
sistem social şi că memoria colectivă nu iartă derapajele? Greu de crezut, cât timp
există orgolii bolnăvicioase şi ceva bani la mijloc, acestea susţin contrariul!
Extravaganţele, răutăţile, blaturile şi nevricalele lor de lux din manevre
abile de culise se regăsesc cu brio printre mofturile senatorilor de drept
protagonişti ai satirei «Cei de ieri şi cei de astăzi»…Linşajul mediatic
grosolan sau veninul «picătură chinezească», gustare nelipsită din meniul casei,
opium ieftin al celor care nu văd pe termen lung, mi-a fost un catalizator de
real ajutor. La polul (total) opus, oameni de cultură de la care ai ce învăţa
şi care îşi găsesc timp pentru un îndemn, o apreciere, o strângere de mână
celor care le calcă pe urme: acad. Mihai Cimpoi, acad.
Nicolae Dabija, acad. Gheorghe Păun, dr. Lucia Olaru Nenati, dr. Florian
Copcea- Georgică Manole, George Corbu, Constantin Dram, Theodor Codreanu, Maria
Baciu, Dan Lungu, Cristian Bădiliţă, A. Eden, Elena Condrei, Ion Ionescu-Bucovu, George Baciu, Virginia Paraschiv, Paula Romanescu,
Ileana Lucia Floran, Emil Lungeanu, Marin Toma, Emilia Ţuţuianu Dospinescu,Vasile
Larco, Ioan Toderaşcu…O subliniere aparte pentru prof. univ. Ghe. Jernovei de
la Cernăuţi, dispărut în cursul anului trecut şi pentru cenaclul «Ion Pillat»
cu Petruţ Pârvescu, Gabriel Alexe, Paul Mircea Iordache, C. Cristescu... Au
avut rolul şi locul lor bine definit istoricul Gheorghe Median, violonista
Marieta Baciu, publiciştii Silvia Lazarovici, Ion Istrate, Constantin Adam, Vasile
Timofciuc, Gabriel Bălaşa, Gruia Cojocaru, Corneliu Drescanu, ş.a.
Cui foloseşte întreţinerea dihoniei pe tiparul divide et impera,
respingerea unei minime organizări şi solidarităţi a comunităţii culturale, perpetuarea
unor disensiuni de dinainte de´89, etichetarea celorlalţi a priori în fel şi
chip şi respingerea cu înverşunare a oricărei brume de conciliere? Vă las pe
Dvs. să ghiciţi!
Pentru că încă nu s-au stins ecourile Premiului Naţional de Poezie «Mihai
Eminescu», personal, dacă aş fi întrebat, aş susţine ca la evenimentele
importante, pentru evidenţierea cât mai
eficientă a muncii literaţilor de excepţie, să aibă loc o împărţire a fondului
de premiere şi recompensarea unui număr ceva mai crescut de laureaţi. Cine nu
vrea o dezbatere publică sinceră şi elegantă cu organizatorii, fără alte artificii
subterane?
Nu pot să nu observ cu un ochi neutru că odată cu creşterea premiului
cresc şi tensiunile, ironiile şi numărul contestatarilor care ne reamintesc
două chestiuni asupra cărora este serios de meditat: prima, ce legătură poate
fi între consistenta operă a Poetului şi un anume gen de poezie ostentativ promovată
în publicaţii susţinute cu dificultate din bugetul public şi a doua, atunci
când şi onor comisiile şi candidaţii nominalizaţi sunt ca orientare o apă şi
un pământ, din acelaşi aluat-mişcare-uniune, vom avea din start câte jurii,
atâtea premii în absenţa unor criterii unanim recunoscute de evaluare sau pe
aproape, măcar!
P.P. Raportul dintre conştiinţă, politică şi gândirea
liberă, constituie o mare problemă a lumii contemporane. În aceste condiţii, care este, după dvs.,
raportul dintre cetăţean şi scriitor, dintre scriitor şi putere?
D.M.G.: ...,,Deseori aud «aserţiunea» că suntem, pe jumătate, o naţiune de
şefi în căutare de joburi grase şi cealaltă jumătate, de servitori în căutare
de stăpâni, pecete regăsită şi în lumea truditorilor cu condeiul.
Cred că fiecare
scriitor pur-sânge ar trebui să aibă un cod deontologic, un jurământ al lui
Hippocrate, să-şi asume rolul de garant al valorilor consacrate ale umanităţii şi
de promotor al acestora, deschizător de drumuri pentru societate, depozitar şi
cunoscător al legăturii om-divinitate şi formator de opinii şi gusturi pentru
cititorul gurmet rafinat. Din păcate, ştiti celebrele cuvinte ale unui ilustru designer:
în loc de cai, apar cămile proiectate de către comitete. Fac aluzie la moda
zilei deşi înţeleg bine şi accept tendinţa ultimei perioade către poemul
absolut, eliberat de corsetul (prea) strâns al elementelor de prozodie, de
rigoarea şablonului clasic şi adăugarea unui plus de libertate în prezentarea
fondului, a mesajului poetic.
Astăzi îşi trăiesc
epoca de glorie feţi-frumoşi matusalemici şi angelice prinţese care ne
delectează copios cu imprevizibile poncifuri moderniste, capod(opere) plesnite
savant în pauza de masă sau în cea de aşteptare între două tramvaie. Care fior
poetic, ce rezonanţă cu fantomele trecutului din eter, despre ce eliberare din
strânsoarea de menghină a existenţei cotidiene vorbim? Nu ştiu cum se face dar
mulţi par să încline spre un soi de vorbire comună de zi cu zi presărată cu ermetisme,
injurii sau «perle» multicolore din vocabularul minţilor înguste
şi diabolice inovaţii abracadabrante din care săritori pseudocritici scot la iveală
profunzimi nevisate nici măcar de către nevinovatul autor şi cu atât mai puţin
de către cel mai avizat cititor.
Constat, în măsura în care îmi permit lecturile, că e o distanţă destul
de mare între traducerile unora dintre poeţii în vogă din străinătate şi ceea
ce apare în mod curent în paginile revistelor noastre de specialitate. Par a fi
îndreptăţit, cu mici excepţii, evident, să categorisesc poezia actuală în
poezie muncită şi poezie nemuncită decât în creaţie clasică şi postmodernistă, dacă merg cumva la extreme, în alb şi negru.
Nu puţini
scriitori spun că nu se vinde cartea dacă nu e condimentată cu picanterii
erotice din zona angoaselor de lux şi a refulărilor intimiste şi fac pasul către
compromis datorită problemelor materiale.
De aici (pro)vine
mercenariatul acerb pentru câţiva arginţi şi obedienţa crasă faţă de politicieni
sau/şi bogaţii zilei, cam aceiaşi, şi drama S.O.L.I.S.T.- ului care se pretează
la orice, chiar împotriva propriei conştiinţe- sunt tentat să decriptez abrevierea
ca pe sindromul omului lipsit de inteligenţă, şcoală şi talent!".
P.P.. Literatura – la
frontiera mileniului III. Din această perspectivă cum apare, pentru dvs.,
literatura română contemporană?
D.M.G.: ...,,Nicicând nu am avut mai mare nevoie de scriitorul-locomotivă, spărgătorul
imperiilor de gheţuri care să deschidă noi orizonturi urmaşilor, remarcat prin
inteligenţă, loialitate, demnitate,
umor, cultură, educaţie… Primele litere de la aceste şase cuvinte mă conduc la
un amuzant joc de litere şi idei, «Il duce» («Liderul»), erou pozitiv în
contrast cu imaginea lăsată posterităţii de către conducătorul italian căruia i
s-a atribuit acest renume. Recent, i-am urmărit cu atenţie pe d-l prof. univ.
Mircea A. Diaconu cu o amplă dizertaţie despre căutarea originalităţii în comunicarea
prin forme neconvenţionale, despre multiplele configurări ale
plastilinei-poezii sau aportul «izolaţilor» la evoluţia literaturii şi pe preşedintele
U.S.R., d-l acad. Nicolae Manolescu despre o anumită tensiune în traversarea
faliei dintre stilul tradiţional şi cel modern, dându-ne de înţeles că orice zăcământ
se termină mai devreme sau mai târziu, chiar şi cel cultural. După foarte
sumara mea privire de ansamblu, spectrul literar pare într-adevăr o fântână secătuită
de resursele de apă. Toţi vedem cum se promovează de dragul noului cu orice
preţ o literatură a absurdului din lirisme ieftine ce speculează o particularitate
a organismului viu care este limba română- asocierea întâmplătoare a unui şir
de vorbe sau expresii pare a avea un sens oarecare…Mai peste tot mi se spune şoptit
la ureche de către «agenţi» bine intenţionaţi (cum altfel?), pe la colţuri, că
versul clasic ri(t)mat şi Poetul Eminescu ţin de moştenirea trecutului şi că a
apus vremea recitărilor plictisitoare din «obositul» poem«Luceafărul» şi a romanţelor
siropoase pe textele din «Sara pe deal» şi «Pe lângă plopii fără soţ». Preţioase
indicaţii, tovarăşi!
Cu umor reţinut, pe lângă citatul din poemul «Cu toţi suntem pe
Titanic!»: «Nu strica o casă veche când în loc nu ai ce pune!» pomenesc şi părerea
unor critici avizaţi care afirmă că sub pătura călduţă a scrisului de ultimă
oră, s-ar (putea) ascunde incultura celor mai tineri care ar avea mari
deficienţe la capitolul exprimare corectă în limba maternă. Probabil că ştiu foarte
bine domniile lor ce spun! Nu-mi propun să-i combat!
Încă mai sunt optimist în privinţa regenerării
izvoarelor de inspiraţie prin încetinirea «strocului», a ritmului desprinderii
de trecut şi prin schimbarea progresivă a macazului de la stilul confortabil «no
limits» către cenzura autoimpusă de propriul crez artistic. Consecvenţă, idealuri-
deziderate ce sună bine mereu!
Şi în economie, şi în literatură, în peisajul
postdecembrist s-a purces de la închistarea cu iz de Siberie la haosul şi haiducia
Vestului sălbatic iar urmările nefaste se vor vedea pentru multe generaţii de
aici încolo...
Îl
ascultam pe poetul veneţian Severino Bachin afirmând cu maximă certitudine că
poezia viitorului nu va avea mai mult de trei rânduri. Mulţi dintre cunoscuţii
mei sunt pasionaţi de haiku, tanka şi alte «scurtături» din import. Vocile
multora dintre cei care emit judecăţi de valoare se fac auzite perorând despre spaţiul
alocat poemului ce se comprimă treptat
în paginile societăţii ultrainformatizate şi tot mai grăbite de mâine.
Deşi sunt atras şi de esenţele concentrate,
totuşi, nu pot accepta părerile că o lucrare poetică de mai mare întindere nu îşi
va găsi vreodată locul sub soare. Mi-ar plăcea să cred că aparţin unui nou val
de împătimiţi ai scrisului, elefantul care iese din şir, aşa cum mă tachinează
colecţionarul Mircea Puşcaşu, dar, admit că la fel de bine pot fi «ultimul
mohican», vezi filmul american, dintr-o generaţie stafidită de clasicizanţi.
În ambele cazuri enumerate, aş
considera că îmi revine ca datorie de onoare reflectarea în pagină a realităţii
cotidiene aşa cum mă îndeamnă cugetul, fără teamă, calcule şi prejudecăţi. Vincit
omnia veritas! ".
P.P.. Credeţi că
există un timp anume pentru creaţie sau este vorba despre un anumit „program”
al scriitorului? La ce lucraţi în prezent?...Pe
când o nouă carte?...
D.M.G.: ...,,Chiar dacă destui se încăpăţânează să vadă numai vârful aisbergului nu şi
baza, copiind în sens negativ caracterul persuasiv al prinţului levantin al lui
Ştefan Augustin Doinaş, nutresc speranţa că posteritatea înzestrată cu anticorpii
unui filtru sever nu-i va permite Talpei-iadului să pozeze în Ileana Cosânzeana
pe termen lung. Şi nici invers,
bineînţeles! «Poţi să păcăleşti câţiva oameni tot timpul şi toţi oamenii o perioadă, dar
nu poţi să păcăleşti toţi oamenii tot timpul.» (Abraham Lincoln). Fiecare scriitor original
îşi are structura lui, drumul cu reuşitele şi mai puţin reuşitele lui pe un
parcurs sinuos cu accente din Victor Petrini, Mitrea Cocor sau din justiţiarul
Alimănescu, într-un cuvânt steaua lui, în conformitate cu binecunoscutul citat din Konrad Adenauer: «Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.»
Nu am cunoştinţă
să existe indicaţii sau formule magice în formarea unui scrib modern, însă, talentul
nativ, o bogată informare despre înaintemergători şi cultul respectului pentru
valorile umane consacrate, acestea trei mi se par oarecum indispensabile pentru
o ţinută frumoasă, demnă, verticală.
Pasivi, asistăm la triumful arbitrariului elitelor coagulate în vidul
postcomunist, printre ale căror piese de rezistenţă nu prea (re)găsim curajul
asumării erorilor de strategie cu necesarele corecturi şi la dispariţia puţinilor
hotărâţi să-şi ducă la capăt o concepţie, o viziune fără să privească în stânga
şi în dreapta la inerentele piedici. Cine mai crede astăzi în spusele lui J. F.
Kennedy: «Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că drumul acela nu duce
nicăieri»? În concluzie, genetica umană, şcoala şi modelul de societate în care
trăieşte mi se par a fi factorii care influenţează în mod hotărâtor «reţeta»
conturării profilului unui adevărat scriitor, «o viaţă pentru o idee», dar
dezbaterea este pe cât de fascinantă, pe atât de departe de a fi epuizată. La
ce mai lucrez? Mai întâi, la revizuirea şi la editarea tuturor celor şapte cărţi
scrise, apoi la o piesă de teatru miniaturală în versuri- o a doua «scrisoare
pierdută»- având ca temă universul literar actual, de asemenea, am în vizor
câteva repere culturale majore pe care le apreciez şi cărora mi-am propus să le
creionez opera şi drumul în prozopoeme şi la un număr apreciabil de catrene
umoristice. În încheiere, reiau «uvertura» din poemul «Caragiale, la un secol
de tăcere»:
«…Explorând
cărări virgine, ne-am uitat înaintaşii,
Depăşiţi.
(Vetuşti. Arhaici.)…Praful le ascunde paşii…
Rar de
tot…O zi festivă, două rânduri, o coroană.
Invitaţi...
din lumea bună! Premii date... pe sprânceană!
Ne tot învârtim…în
„cercuri” şi mimăm literatura.
Vorbe mari, la
cât încape! Că doar… nu ne doare gura!
După
obiceiul nostru. De când…Decebal şi dacii.
Nu putem
vedea pădurea. Când în faţă stau copacii!»
Facultativ :
7 + UNU. În contextul celor afirmate, pentru a
avea un dialog mai direct cu cititorii noştri, selectaţi din opera dvs. unul-două
texte care, în linii mari, generale, vă reprezintă. Vă mulţumesc pentru
înţelegere!
Autoprofil
Parodie-pamflet, prozopoem satiric din
grupajul „Iago şi Hyperion”, o specie
literară recomandată în exclusivitate doar celor care au simţul umorului in
excelsis… Cu accente din Odă (în metru antic) de Mihai Eminescu.
Motto: „Adevăratele poezii încep acolo unde
se sfârşesc pe hârtie.” (Octavian Goga)
...După „Umbra lui...” , „Satira” şi „Rămâne între… doi”,
„Steaua Nordului, Polaris”, „Epigonii
vechi şi noi”,
Parcă văd comunicatul, tocmai de la…
foarte sus,
Şi semnat de (puncte, puncte)… e uşor
de presupus:
«...Căutat de toată lumea, de agenţi
secreţi şi presă
Cu afişe şi citaţii către ultima
adresă,
Un rebel ultranotoriu, la tipare
refractar-
Pentru... ape tulburate pe tărâmul
literar.
…Paralel cu tagma noastră, fără studii
în domeniu,
Şi-a permis să persifleze, printre
alţii, chiar un geniu,
Cu creaţii de natură să aducă
prejudicii
Celor care, cum se spune, trag din greu
la… beneficii!
...Capete de acuzare: scrie fără
atestate,
Nu e absolvent de arte sau cu...
cineva în spate,
Şi, în plus, nu dovedeşte măcar minima decenţă
Ca la noi să apeleze, contra cost…
să-i dăm licenţă!
…De asemenea, un altul e respectul
arătat,
(Afirmând că treaba noastră e... a
muştei la arat!),
Nouă, cremei de condeie, consacrate
păsări rare,
Criticii acerbi, puternici, stâlpii
castei literare...
...Nu mai mult decât acela… cuvenit
unor creveţi,
Uzurpându-ne Olimpul facultăţii de
poeţi...
{Peste astea, încă una, e desigur...
un fitil,
Noi… un expozeu de ceară (!), jalnice figuri de
stil!}
…L-am luat un timp în glumă, era doar un…
oarecare,
Ce, cu falsă modestie, se pretinde a
fi... „mare”!
Tolerat pe casa scării, un „no name”, un
intrus
Îşi ia nasul la purtare şi ţinteşte tot mai sus!
...Nu greşim în afirmaţii, e pericol
social
Câtă vreme mai durează nedoritul „recital”...
O fantomă ce distruge, dintre noi, pe
cei mai buni,
Un „freon”... „ozonul”
lumii din „corola de minuni”!
…{WANTED (POISK sau RICERCA!) pe toţi
stâlpii de la gard,
De la circul „SUPER-GENII”, a scăpat un „leopard”!}
Nu mai aşteptaţi „feed-back- uri”(!), precizări sau
vreo dispensă :
Shoot! Strileaite! Sau spara! Şi… poftiţi la recompensă!
...Vom institui de astăzi, pentru timp
nelimitat,
Cod portocaliu de criză până e
anihilat...
Parti-pris-uri, altădată! Nu vă daţi discret din coate!
Nu avem alternativă! Nu există „nu se poate”!
...Nimeni, dacă mai trăieşte, nu-i profet în ţara lui,
Iar „poet” (!) devii, desigur, peste apa Styxului…
Să putem şi noi, în voie, să îl
plângem mai apoi-
Ce n-am da, măcar o oră, să mai fie
printre noi!»
D.M. Gaftoneanu, Botoşani, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu