Steagul Românesc pe mormântulul lui Enescu! Profesorul Maria Cozmici Cojocariu şterge cu lacrimi uitarea lui Enescu!

Steagul Românesc pe mormântulul lui Enescu! Profesorul Maria Cozmici Cojocariu şterge cu lacrimi uitarea lui Enescu!

Articol de Petronela Lorena Chiribuţă on 10 Septembrie 2014in Botosani Necenzurat

O piatra rece de mormant si-un nume Enesco. Departe de tara, cel mai mare muzician roman al tuturor timpurilor se odihneste. S-a stins din viata la 74 de ani in 1955.

In septembrie 2014, o reintalnesc pe Maria Cozmici Cojocariu – parca putin mai trista si cu o mica ingrijorare in glas. Ne povesteste despre o noua carte – despre scrisori si corespondenta. Are in ochi o licarire iar fata i se insenineaza atunci cand isi incepe povestea. Am fost la Paris si… ne povesteste si ne povesteste (si-i povesteste si lui, profesorului Cojocariu) el fusese in anii 80 la mormantul lui Enescu

A fost acolo cu fiul ei Radu care a vrut sa-i multumeasca mamei pentru tot… sacrificiul, printr-o intamplare pe care nu o va uita niciodata. O dimineata de aprilie, multe trenuri schimbate, un context de intamplari “bine ticluite” de fiu ei drag, lacrimi, un drapel, 3 candele si … EL – CEL ETERN – ENESCU!

Educatia a facut mereu diferenta intre oameni iar unii dintre ei, traiesc dincolo de realizarile remarcabile, intr-o discretie exemplara. O viata daruita muzicii, o viata daruita oamenilor. Viata si intamplarile ei, nu au lasat urme adanci pe chipul doamnei profesor, blandetea, intelegerea si acceptarea alaturi de caldura glasului, zugravesc un portret unic cel al Mariei Cozmici Cojocariu. Multe are de povestit d-na profesor.

A fost cândva,
Nu demult tare,
A fost ca-n vise trecătoare,
A fost căndva…
Pe lângă mine staţi mereu
Vă simt apropierea
Ma-nconjuraţi cu drag
Şi asta-i mângâierea.
Fiinţe dragi inimii mele.

Rabdarea cu care a infruntat viata s-a decantat in scrierile domniei sale. Usa casei si a sufletului sunt mereu deschise iar dupa ce-si petrece prietenii sau printre vestile primite de la fiii ei, se intoarce la amintirile ei. Scrie si rescrie despre cele traite si “consemnate” in sufletul ei. Traitorul unor alte timpuri printre Cruci si Rascruci, zilele trecute-si gasesc fagas in cuvinte. Maria Cozmici Cojocariu o femeie extrem de puternica aflata mereu in penumbra gloriei, la care a trudit zilnic, traieste mai departe cu demnitate si decenta si cu bun-simţ iesit din comun ca si cand nu ar vrea sa deranjeze pe nimeni cu bucuria ei de a trai prin muzica si pentru muzica. Simplitate prin generozitate si adevar – astfel am putea defini o viata de om, o viata traita si retraita prin muzica si cuvinte.

Maria Cozmici Cojocariu provine din ţinutul bucovinean din plaiuri de cronici, din acel plai presărat de cele mai celebre mănăstiri, de sfinte locaşuri zidite de domnitorii moldoveni, întemeietori de ţări româneşti. Răsădirea bucovinencei Maria Cozmici în urbea botoşanilor, a avut rostul de a-i fi alături în viaţa profesorului Gheorghe Cojocariu, cu obârşie tot în Ţara de Sus, în Vornicia Dorohoiului, din aceleaşi locuri unde a venit marele George Enescu. Poate de aceea nu se putea altă rânduială a destinului său, decât de a se afirma ca o strălucită somitate muzicală: compozitor talentat, mare dirijor de coruri răsunătoare, întemeietor de şcoală muzicală la Botoşani, pedagog şi dascăl de seamă. O stiam pe doamna profesor si-i cunosteam activitatea, dar nu o cunoscusem indeaproape. De putine ori in viata mi-a fost dat sa cunosc un om de o asemenea noblete sufleteasca. Mereu are cuvinte de lauda la adresa fostilor elevi si e tare mandra ca a contribuit la formarea lor profesionala si umana.

“In 69 am terminat Conservatorul cu doua diplome, doua valize, doua linguri si un copil in brate, dar eram foarte fericiti. Inca inainte de casatorie imi spusese toate necazurile prin care a trecut. Si va jur, nu din mila, ci pur si simplu asa, mi-am spus: “Pe omul acesta trebuie sa-l fac fericit!”. Si cred ca l-am facut fericit”, spune Maria Cojocaru, care a ales, astfel, jertfa pe viata, a ales sa participe din umbra la creatia sotului ei, dar fara sa se anuleze. E drept drumul ei ar fi putut fi altul. Maria Cojocariu putea fi o mare cântăreaţă de operă dar a preferat să rămână doar profesor, soţia “lui” şi mama copiilor.

“Cand am terminat Conservatorul, rectorul nostru, Achim Stoia, care era si presedintele Comisiei de repartitie, la Bucuresti, cand a auzit ca vrem sa venim la Botosani, desi eu eram a saisprezecea pe tara, ne-a dat afara din sala, sa ne mai gandim. Puteam merge in orase mari dar am cerut tot Botosanii, ca era aici liceu de muzica. Directorul liceului era prof. Holca, fost coleg de-al sotului”. Astfel a inceput viata inchinata muzicii, intr-un ritm alert fara regrete sau false pretentii.

Din prima clipa in care l-a intalnit pe omul Gheorghe Cojocariu, Maria Cozmici, a simtit ca trebuie sa faca totul pentru a-l face fericit. Atunci cand “fericirea” ei a murit, a scris si i-a scris iubirii ei Disecand lumea traita prin amintiri.Patrunde in cele mai intime unghere ale fiintei si fiinteaza atat cu cele bune dar si cu cele rele. Nu fuge de amintiri le “transcrie” pentru fiecare dintre noi.

Acum l-a intalnit pe …EL – CEL ETERN – ENESCU!