Învăţământul românesc în context european (1850-1950)

•        Generaţia  de la 1848 a susţinut instruirea femeii,  ca  o primă necesitate  pentru   emanciparea  sa  viitoare;  astfel  în programul  revoluţiei, printre primele   măsuri   se   situa   egalizarea   învăţământului   de   ambele  sexe.

•        Proclamaţia de la Islaz 1848, prevedea, la art. 16,, instrucţie egală şi întreagă pentru românul de amândouă sexe”.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  

•        În societatea românească a secolului XIX-lea,  femeile nu aveau aceleaşi şanse  la educaţie ca şi bărbaţii. Femeia era incapabilă să-şi găsească un loc de muncă pentru a se întreţină singură.

•        Departe de viaţa publică, femeia avea de îndeplinit rolul de soţie, mamă, fiind responsabilă de treburile gospodăreşti

•        PRIMELE  SCOLI

•         

•        Femeile care nu aveau dotă sau care rămâneau necăsătorite, nu aveau nicio şansă la educaţie. În acest context au fost personalităţi feminine care s-au implicat să ajute femeia, să se dezvolte ca fiinţă umană, au fost înfiinţate şcoli de meserii, de menaj pentru a pregăti fetele în vederea căsătoriei cât şi pentru a învăţa o meserie  să devină apte să-şi găsească un loc de muncă

•        Scoala de Menaj de la Sibiu.- 1903-

•         

•        Constanţa Duncă, a fost una din persoanele care a făcut demersuri pentru a influenţa politica de stat. Astfel Reuniunea Femeilor din Braşov a deschis primele şcoli. Societăţile înfiinţate aveau în vedere activităţi de caritate pentru sprijinirea fetelor sărace, dar şi ajutorarea studenţilor şi orfanilor

Scoala de industrie Brasov -1903-
unde fetele invăţau meserii ca tesutul, broderie.

Învăţământul românesc în context european (1850-1950)

Învăţământul românesc în context european (1850-1950)

Dreptul la educaţie cuprins în constituţii pe teritoriul României de azi a fost cerut pentru prima oară, în sensul modern pe care-l cunoaştem astăzi, acela al învăţământului organizat de stat, în proiectul de constituţie al revoluţiei valahe de la 1848-1849, proiect publicat şi tradus în limba germană şi franceză la Craiova de L. Fayenza. Ceea ce s-a numit „bases de la nouvelle constitution en Walachie” decidea la art. 16 ca „înstrucţia să fie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele”. Primul act constituţional care a impus acest drept la scara întregului spaţiu locuit de români a fost acela din 1923. La art. 24 din titlul II, „Despre drepturile românilor”, aflăm că „învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legile speciale şi întrucât nu va fi contrar bunelor moravuri şi ordinei publice. Învăţământul primar este obligator. În şcolile Statului acest învăţământ se va da gratuit. Statul, judeţele şi comunele vor da ajutoare şi înlesniri elevilor lipsiţi de mijloace, în toate gradele învăţămîntului, în măsura şi modalităţile prevăzute de lege”.

Constituţia din 1952, care a înlocuit-o pe aceea din 1948, păstrează „dreptul la învăţătură” pentru întregul sistem de educaţie care este numai de stat, de la şcoală primară la universitate. Învăţământul elementar general de şapte clase este „obligatoriu şi gratuit” iar elevii şi studenţii merituoşi „din şcolile învăţământului superior, mediu şi elementar” primeau burse de Stat. Obligativitatea cunoaşterii şi învăţării limbii române dispare pentru raioanele locuite şi de populaţii de altă naţionlitate decât cea română, unde „toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţilor respective”.

Constituţia din 1938, impusă de regele Carol al II-lea, relua în linii mari prevederile constituţiei precedente privind educaţia. La titlul II, „Despre datoriile şi drepturile românilor”, art. 21, se specifica: „Învăţământul este liber în condiţiunile stabilite prin legi speciale şi întru cât nu va fi contrar bunelor moravuri, ordinei publice şi intereselor de stat. Învăţământul primar este obligator. În şcolile statului acest învăţământ va fi gratuit”. 

Constituţia Republicii Populare Române din 1948, la titlul III, „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor”, sunt cuprinse libertăţi noi. Articolul 21 consfinţea în premieră faptul că „femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de stat, economic, social, cultural, politic şi de drept privat. La muncă egală femeia are drept de salarizare egală cu bărbatul”. În R.P.R., toţi „cetăţenii au drept la învăţătură” iar statul „asigură îndeplinirea acestui drept prin organizarea şi dezvoltarea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit, prin burse de stat acordate elevilor şi studenţilor merituoşi”. 

Deşi „predarea limbii şi literaturii române este obligatorie şi în şcolile de orice grad” de pe teritoriul României, în circumscripţiile locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română se va „folosi oral şi scris şi limba naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale”, în adminstraţie şi chiar justiţie.

Constituţia din anul 1952 a fost abrogată expres la data de 21 august 1965, când a fost înlocuită de un alt act constituţional.

Separat de constituţiile României moderne dintre 1850 şi 1950, dreptul la educaţie a fost stabilit de legile învăţământului din perioada amintită.

În Evul Mediu existau în ţările române patru tipuri de şcoli: mănăstireşti, episcopale (pentru rangurile înalte bisericeşti), cele pentru diaci (aveau un caracter particular) şi apoi cele străine din coloniile săseşi, ungureşti, polone etc. Pentru cei mulţi, pentru copiii prostimei, „de la trei ani în sus”, în Bucureşti de pildă, puteau merge să înveţe „catechismul la Sf. Nicolae, la Sf. Vineri şi la Sf. Sava”. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, „obligativitatea învăţământului pentru copiii prostimei nu este indicată pe cât timp are a fi, iar pentru copii de mazil (boier scos din slujbă şi supus la dări n.m.), de neguţător, şi de alte bresle de cinste, obligativitatea va fi de nouă ani, adică de la 3 la 12. Pentru feciorii de preoţi, obligativitatea va dura 17 ani, adică până la vârsta de 20 de ani”.

La cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, pedagogia românească înregistrează un succes din perspectiva cunoaşterii şi respectării copilului. Acesta „nu mai este considerat ca om, cu aceleaşi puteri, ci i se recunoaşte specificitatea, psihologia lui specială”.

Până la 1864, în aceeaşi şcoală unde învăţau copii de mazili, neguţători şi boeri, alături de copiii prostimii, existau multe bariere. Una dintre ele era foarte prezentă în organizarea încă „aristocratică” a internatului. Astfel, „fiii de boier, numiţi alumnii, locuiau în catul de sus al internatului, fiii claselor de jos, numiţi stipendişti, locuiau catul de jos. Mâncau la două mese deosebite: alumnii în tacâmuri aduse de acasă de la ei, «în blide de faianţ sau cositor, cu faţă de masă aşternută înaintea lor, cu şervete, gărăfi de apă şi pahare de băut». Stipendiştii mâncau pe scândura goală «în strachini de lut şi cu linguri de lemn, iar apa lor sta în putina din care îşi luau de băut cu o ulcică». În clasă apoi, alumnii ocupau băncile dintâi, iar stipendiştii erau relegaţi în cele de la fund”.⁸ Aceasta era o reglementare hotărâtă prin Regulamentul Organic din 1831-1832, de când începe laicizarea învăţământului în ţările române

Între 1850-1864, Barbu Ştirbey în Muntenia şi Grigore Ghica în Moldova aduc îmbunătăţiri sistemului şcolar şi educaţiei în general, învăţământul fiind împărţit în şcoli primare, apoi colegii sau gimnazii. Şcolile primare erau de patru ani iar colegiile sau gimnaziile aveau şase ani. Urmau apoi facultăţile.

În Moldova aceleiaşi perioade, Regulamentul Şcolar din 1850 prevedea o grilă educaţională puţin diferită de aceea a Munteniei. Urmau astfel să fie în lumea rurală şcoli elementare de trei ani. Astfel de şcoli săteşti s-au înfiinţat pe moşiile mănăstireşti, dar şi pe moşiile boiereşti, „cărora nu li se mai dau hrisoave de târguri sau iarmaroace, decât după ce proprietarul moşiei va fi înfiinţat şcoală elementară”. Pentru lumea oraşului, şcoala elementară era de patru ani, „mai complectă, mai teoretică”. Venea apoi treapta învăţăturii secundare, bifurcată în şcoli reale pe 5 ani, pentru „tinerii plecaţi către cunoştinţi practice” şi şcoli gimnaziale, viitorul liceu teoretic de şapte ani. Învăţăturile „înalte” erau predate în cadrul a patru facultăţi: filosofică, juridică, theologică şi medicală.