Pe dna profesoara Maria Cozmici Cojocariu am cunoscut-o in anul 2009, în cadrul unei acţiuni organizate de mine impreuna cu Primaria Botosani, primar Catalin Flutur ,, Gala Valorilor Feminine". Inspectoratul Scolar Botosani a nominalizat atunci, mai multe persoane meritoase, dar Diploma de Merit a fost acordată doamnelor profesor Maria Ciobanu si Maria Cojocariu, într-un cadrul festiv la Teatrul ,,Mihai Eminescu" din Botoşani.
Atunci am cunoscut-o prima dată.
După decernarea premiilor persoanelor care s-au evidentiat de-a lungul carierii lor, in diferite domenii de activitate, am publicat despre acestea, pe internet, pe un blog ,, emancipareafemeii, un blog de cultură botosăneană, interviuri, pentru a fi cunoscute valorile feminine , să le respectă şi să le mulţumim.
In acest context m-am informat despre implicarea emotională si profesională a doamnei profesor.
CINE ESTE DOAMNA PROFESOR ?
Din volumul ,, Mărturisiri târzii", aflăm
,,Cătămăreşti-Deal, este o aşezare la doar câţiva kilometri de centru Botoşaniului.
Pe ,,strada a doua"- o căsuţă lipită de pământ, dar îngrijită, cu o boltă de vie ,, aşa cum i-ar fi plăcut lui". Vieţuieşte acolo-dacă e să spun din inimă- o sfântă; profesoară -pensionară acum- Maria Cojocariu"
Doamna profesor Maria Cojocariu, a terminat conservatorul la Iasi, si a fost profesoară de canto la Scoala de Muzică , Scoala de Arte Botosani.
La Botoşani, în anul 1980, profesorul Gh. Cojocariu, a înfiinţat ,, Corul Şcolii Populare de Arte Botoşani”, care s-a remarcat mulţi ani în viaţa culturală a judeţului Botoşani şi a ţării..
Doamna fost alături de soţul ei, prof.Gh. Cojocariu şi l-a încurajat.
A participat alături de elevii ei, seară de seară, învăţându-i partiturile puse în repertoriu. şi vocalizele. Dintre aceştia au devenit absolvenţi ai învăţământului superior
În anul 1990-1999 a avut catedra la Liceul Pedagogic Botoşani.
În 1999, a ieşit la pensie. Acum la pensie editeaza carti.
A editat un volum ,, Mărturisiri târzii", si doua volume ,, Poezii pentru toate vârstele”
In primul volum Mărturisiri târzii, autoarea prezintă din viata satului unde a copilărit, unde a invătat.
După ieşirea la pensie, legătura cu foştii elevi s-a menţinut prin corespondenţa dintre ei. Astfel din SCRISOAREA ,, MODEL DE MODELE" Mugurel Mogoş 22-06-2009, aflăm:
,Punând acest subtitlu, cred că autoarea s-a gândit la cei dragi, care au trecut la cele veşnice, unii chiar mai devreme, şi la momentele în care s-a găsit la răscruci de drumuri, fiind obligată să ia nişte hotărâri radicale, despre care va afla cititorul când se va apleca peste paginile acestei cărţi.
Cartea la care fac referire, deşi este compusă din eseuri, ar putea fi considerată un adevărat roman. Ea este împărţită în şase capitole: „Părinţii”, „Anii de şcoală”, „Prietenii”, „Profesori de muzică”, „Copiii mei” şi „Fraţii şi surorile mele”.
După însemnarea făcută la sfârşitul fiecărui capitol, aflăm că autoarea a scris această carte între februarie 2005 şi iunie 2008, mai ales noaptea şi, de regulă, după miezul nopţii"
O să redau un text din carte, despre părinţi ei, autoarea scrie:
,, Dacă vreodată aţi întâlnit un om care să fe bun, de cuvânt, necertăreţ, iubitor de copii ca nimeni altul, cu simţ, harnic, curat la suflet şi la trup, muzicant talentat, constructor de viori, cobze şi dobe, apoi să ştiţi că acesta era tata; cel mai bun şi preţuit tată din lumea aceasta". Am fost 13 fraţi acasă.
Despre Botoşana, autoarea romanului ,, Mărturisiri târzii” , scrie:
,,
Sufleteşte eram mai ataşată de Botoşana decât de satul Poieni. Aşa se făcea că după terminarea şcolii, elevă fiind deja la Iaşi, în vacanţe veneam mereu la Botoşani, că este mare serbare. Trimitea pe câte-un copil, care venea special până la Poieni, să mă anunţe. Şi unde credeţi că mâncam şi dormeam? La familia mea adoptivă din Botoşana, la domnul director Vasile Boca şi Francisca. (...) Domnul Boca era cadru didactic complet. Era profesor de biologie, profesor de muzică, bun gospodar, minunat fiu al satului, îndemnându-i, ajutându-i, certându-i pe săteni când era cazul, sfătuindu-i pe elevi. Era un deschizător de vise pentru mulţi copii, dându-le aripi, săltându-i să zboare cu ochii minţii spre înălţimi şi idealuri nebănuite. (...) Domnul Boca avea cea mai mare colecţie numismatică, din câte am văzut eu, bine îngrijită, într-o ordine istorică documentară. De asemenea, înfiinţase un muzeu al satului, istorico-etnografie". Citat din scrierea autoarei.
Aprecierile faţă de profesoara Maria Cojocariu, au fost exprimate în unele scrisori adresate doamnei cu ocazia unor zile importante din viaţa ei.
In cadrul interviului am prezentat din continutul unor scrisori adresate dnei profesor de la elevii domniei sale.
Dau mai jos din text:
,,FOLOSIŢI-VĂ DARUL ORICÂND PENTRU LAUDA LUI!
Măna care a întins cerul plin de stele,
mâna care vă poartă în căuşul său ca pe un mărgăritar preţios,
mâna care ne-a ajutat întotdeauna LA NEVOIE,
mâna care poartă semnul cuielor, să vă călăuzească şi să reverse peste dumneavoastră pacea cerului, bucurie, mângîiere şi binecuvântări din belşug! NU UITAŢI CĂ SUNTEŢI O PIATRĂ PREŢIOASĂ ÎN MÂNA CREATORULUI!" a scris o elevă.
DIN SCRISOAREA GABRIELEI RUMEGA
,, Sau scurs pe nesimţite luni, săptămâni şi zile de când am fost înconjurată de căldura, personalitatea şi atenţia deosebită a d-nei profesor emerit- MARIA COJOCARIU.(...)Glasul ei blând dar ferm, mi-a condus paşii, vocea spre ceea ce am reuşit în final: să înterpretez cântece populare . Cu deosebită dragoste,Gabriela"
 |
Corul Filarmonicii din Iaşi, Dirijor Moraru Doru,
solist Bogdan Cojocariu |
IN MEMORIAM
DESPRE PROFESORUL, COMPOZITORUL ŞI DIRIJORUL GHEORGHE COJOCARIU
O să redau articolul publicat de Petronela Chiribuţă în Botoşani Necenzurat.
 |
| Cei trei fii a familiei -toti muzicieni |
A fost cândva,/Nu demult tare,/A fost ca-n vise trecătoare/A fost căndva… Pe lângă mine staţi mereu/Vă simt apropierea/Ma-nconjuraţi cu drag/Şi asta-i mângâierea./Fiinţe dragi inimii mele.
In prezent, in noptile lungi de insomnie, in casuta din Catmarasti Deal, Maria Cojocariu scrie si nu oricum. Sufletul ei este prea plin de amintiri frumoase legate de locul nasterii, parinti, frati, profesori, copii, copii-elevi, de reprezentatiile corale cu care a “imblizit” chiar si cele mai dure suflete si de sotul domniei sale, iubitul ei sot, Gheorghe Cojocariu. L-a indemnat mereu pe el sa scrie caci trecutul si prezentul erau surse si resurse demne de cunoscut si de “inscris” in mentalul colectiv. Amintirile comune sunt cele care o coplesesc pe d-na profesor iar activitatea profesionala a lui Gheorghe Cojocariu, una de neegalat. I-a legat iubirea in diferitele ei forme, muzica i-a unit, devotamentul doamnei profesor i-a desavarsit iar cei 3 fii i-au redefinit.
Din prima clipa in care l-a intalnit pe omul Gheorghe Cojocariu, Maria Cozmici, a simtit ca trebuie sa faca totul pentru a-l face fericit. “El facuse cinci ani de puscarie. Fusese student in 49, iar in 50 n-a mai apucat sa termine anul. A facut puscarie intre 50 si 55. Apoi, de nenumarate ori a facut cereri la minister pentru a fi reinmatriculat. I s-a aprobat abia prin 62 sa-si reia studiile. A platit greu, enorm, si el si familia lui, pentru ca in 49 a spus ca “Basarabia este a noastra”, Iar un verisor de-al lui facuse niste manifeste pe care scria “Traiasca Regele Mihai”. Acel verisor era casatorit si l-a rugat pe Gheorghe sa ia asupra lui aceasta vinovatie cu manifestele. Si Gheorghe, suflet bun, a luat pe el si aceasta vina. La Iasi, cand s-a pronuntat sentinta, tatal sau a lesinat, a intrat in coma si nu si-a mai revenit decat a doua zi”. L-a iubit cu fiecare zi tot mai mult pana cand moarte i-a despartit. Fire patimasa Gheorghe Cojocariu, nu traia cu jumatati de masura. A invatat ca doar prin munca si daruire, poti cunoaste gloria. A cunoscut si gloria si admiratia si recunoasterea iubirii pentru muzica. “Noi am fost primul cor din tara, dupa Madrigal, care am pus in repertoriu “Bocete strabune”, de Alexandru Pascanu. La un moment dat, corul se impartea in 16 voci… Era o frumusete. Parca erai in rai, dar a fost o munca enorma, de vreo doi ani. Poate ca cel mai frumos moment a fost in 1974, la Bucuresti. Aproape in fiecare an mergeam cu corul pe scena Ateneului Roman. In 74 inregistram la Radio, cu Alice Popovici. La un moment dat, ea i-a dat un telefon maestrului Alexandru Pascanu pentru a veni sa auda ce n-a auzit in viata lui. Noi cantam, nu stiam nimic despre aceasta invitatie. Dumnealui a venit, ne-a ascultat din fundul salii cantand “Bocete strabune”. In final, in Sala Radio, s-a apropiat un om mic de statura, cu un cap lunguiet. A urcat pe scena, in fata corului. A intrebat: “Voi sunteti corul de la Botosani?”. “Da!” – am raspuns noi. “Nu-i adevarat! Voi sunteti miracolul de la Botosani!”. Era maestrul Alexandru Pascanu”.
Maria Cojocariu, la urmat oriunde l-au dus pasii. L-a iubit si i s-a daruit pentru desavarsire si implinirea actului artistic. “Viaţa, a fost bună cu mine. E adevărat că am renunţat la a aduce în prim-plan persoana mea, dar, din umbră, urmăream daca lucrurile mergeau cum doream eu!”
“In 69 am terminat Conservatorul cu doua diplome, doua valize, doua linguri si un copil in brate, dar eram foarte fericiti. Inca inainte de casatorie imi spusese toate necazurile prin care a trecut. Si va jur, nu din mila, ci pur si simplu asa, mi-am spus: “Pe omul acesta trebuie sa-l fac fericit!”. Si cred ca l-am facut fericit”, spune Maria Cojocaru, care a ales, astfel, jertfa pe viata, a ales sa participe din umbra la creatia sotului ei, dar fara sa se anuleze. E drept drumul ei ar fi putut fi altul. Maria Cojocariu putea fi o mare cântăreaţă de operă dar a preferat să rămână doar profesor, soţia “lui” şi mama copiilor.
“Cand am terminat Conservatorul, rectorul nostru, Achim Stoia, care era si presedintele Comisiei de repartitie, la Bucuresti, cand a auzit ca vrem sa venim la Botosani, desi eu eram a saisprezecea pe tara, ne-a dat afara din sala, sa ne mai gandim. Puteam merge in orase mari dar am cerut tot Botosanii, ca era aici liceu de muzica. Directorul liceului era prof. Holca, fost coleg de-al sotului”. Astfel a inceput viata inchinata muzicii, intr-un ritm alert fara regrete sau false pretentii.
“Cand am venit la Botosani, aici era doar un cor de varstnici, Armonia, dirijat de prof. Holca. In judet, la Dorohoi, era corul dirijat de Guragata, un cor modest la Dersca, dirijat de Gheorghe Fusa. Dupa ce ne-am luat masina -Doamne, cu cate greutati, in rate! - mergeam sa facem muzica in camine culturale. Cate coruri n-am facut noi? Macar de s-ar fi mentinut!”.
 |
| Profesoara Maria Cojocariu, la oră de studiu |
Intr-o discretie extraordinara, dupa zilele petrecute alturi de prieteni sau printre veştile primite de la fiii ei, muzicieni redutabili, Maria Cozmici Cojocariu, se intoarce la amintirile ei. Scrie si rescrie tuşând cu echilibrul ei sufletesc realitatile unor momente care au marcat o mare personalitate a vietii culturale a Botosanilor. Maria Cozmici Cojocariu o femeie extrem de puternica aflata mereu in penumbra gloriei, la care a trudit zilnic, traieste mai departe cu demnitate si decenta si cu bun-simţ iesit din comun ca si cand nu ar vrea sa deranjeze pe nimeni cu bucuria ei de a trai prin muzica si pentru muzica. Are insa o tristete profunda. Atunci cand a murit prof. Cojocariu (august 2002) putini au fost cei care i-au cinstit memoria. Timpul le cerne pe toate dar adevaratele valori… NU MOR NICIODATA. ( Autor Petronela Chiribuţă, Botoşaniu Necenzurat din 21-07-2011).
 |
Spectacolul la Opera din Mannheim-Germania, în pauză
Radu Ovidiu Cojocariu.
|
 |
Caricatura prof. Cojocariu
realizată de Clenciu |
 |
| Prof. Cojocariu la mormântul lui George Enescu |
 |
| Diploma de Merit |
GALERIE FOTO
 |
| Plic ocazional filatelic - 1970-1995 |
După slujbă, l-am rugat pe parintele paroh Dumitru Volentiru să ne spună din istoria bisericii, despre efortul depus de Domnia Sa, despre etapele de desfăsurare a reparatiilor, refacerea picturilor ca aceasta Biserica sa fie cum arata azi la resfiinţire.
