Interviu cu Mihai Gaftoneanu realizat de George Manole

CON ŞTIINŢĂ ÎNCĂRCATĂ
pictor Aida Suster

M. Gaftoneanu vazut de Leonte Nastase

În volumul ,, Odiseea Omenirii", la pagina 156 putem citi un interviu al domnului GEORGE MANOLE, Redactor-Şef “Luceafărul” Botoşani, ,, Zece întrebări adresate autorului M. Gaftoneanu" dintre care :

,,Împreună cu mai mulţi scriitori şi iubitori de cultură ai lansat manifestul literar „Primăvara culturii româneşti”. Care sunt ideile tari ale acestui manifest? Câteva scurte enunţuri

... Dezgheţul crizei de identitate, de curaj, de umor, inspiraţie şi originalitate, revitalizarea fenomenului intercultural, promovarea lucrărilor care au la bază bogăţia de idei şi de limbaj, estomparea creaţiilor literare ce abundă în cuvinte vulgare şi expresii obscene, izolarea promotorilor acestui flagel artistic prin oferta unei alternative de bun gust, aducerea în prim plan a creaţiilor enciclopedice ancorate în cultura autentică, istoria universală şi gândirea filozofică, sprijinirea cărturarilor de prestigiu, redefinirea existenţialismului ca bază a sistemului de valori al neamului nostru, combaterea corupţiei generalizate de sus până jos în promovarea produselor subculturale ca etalon de referinţă , denunţarea marginalizării creatorilor în vers clasic cu figuri de stil şi elemente de prozodie, a compoziţiilor de factură eminescian dar şi a poeziei moderne purtătoare de mesaj.

... Curentul propus l-am denumit cu mult umor drept neoromantism termidorian, cu gândul la Revoluţia franceză şi la curentul enciclopedist.

... Un fragment din program care merită reprodus:” modelul consacrat al poetului-voce a cetăţii, exemplul uman de demnitate, moralitate, patriotism şi verticalitate, portstindardul conştiinţei spiritualităţii de limbă şi de neam este astăzi total demodat. Avem în schimb o adevărată  inflaţie de false modele şi de aşa-zişi prozatori şi poeţi la toate saloanele mondene, stipendiaţi cu banii cetăţeanului contribuabil ca să - i etaleze refulările intimiste şi angoasele de lux.” 

 Spune-mi, D.M.G., mai este nevoie de Eminescu? 

,,Mai mult ca oricând, creatorii literari au nevoie de ancorare în operele celor din trecut. În acelaşi timp, avem nevoie de personalităţi autentice dintre cei care sunt în viaţă, formatori de opinie, deschizători de drumuri noi care să preia exemplul marelui înaintaş. 

Rolul şi locul ca vârf de lance al liderului charismatic şi cu viziune amplă nu e deloc de domeniul trecutului. Eminescu avea la dispoziţie un fond de cuvinte de trei-patru ori mai mic decât cel de astăzi, pe care a reuşit să îl pună în valoare prin muncă , inspiraţie şi sacrificiu. Astăzi  de ce nu am încerca acelaşi lucru? Unii susţin teoria coexistenţei  stilurilor şi valorilor, alţii susţin teoria perimării acestora în timp. Eu mă regăsesc în prima categorie de concepţii. Paradoxal, există publicaţii  sau cenacluri ce poartă numele poetului naţional dar, în discuţii particulare, unii redactori sau membri de vază îl etichetează discret în fel şi chip... desuet, depăşit, vetust, arhaic şi câte altele fără nicio noimă sau vezi premii Eminescu acordate unor poeţi care dispreţuiesc versul clasic pe care îl consideră de júre un delict tolerat, îngăduit la limită şi, ca urmare, ceva care ţine de periferia exerciţiului poetic... Avem o lume literară cu de toate, plusuri şi minusuri în egal

măsură.

... Cu mult respect, vorbind despre Eminescu, reamintesc vorbele unui filozof german: „Toţi trăim sub acelaşi cer, dar nu toţi avem acelaşi orizont.“ şi, evident, nu pot uita motto-ul de la „Eminescu.

,,Monolog în alb şi negru”: „

...Pentru neo-scribi? Vetuste. Antice deşertă ciuni. 

Pentru mine? Actuale. Capodopere. Minuni. 

Tot la fel. Mereu aceleaşi. Chiar şi peste un mileniu. 

...Eminescu? Da, trăieşte. Prin talentul său de geniu!” 

 Care ar trebui să fie relaţia scriitorului cu cititorul? 

,,Scriitorul- vioara primă , cel care dă tonul, formatorul de opinie al iubitorului de carte. Desigur, o legătură strînsă , dar nu sunt convins deloc de ideea des vehiculată că trebuie să spunem ceea ce doreşte cititorul să audă sau să scriem ceea ce se cumpără prin librării"

... interviu realizat de Georgică MANOLE, Redactor- Şef “Luceafărul” Botoşani

 Prefaţa volumului ,, Odissea Omenirii" a fost realizată de  prof. Cornelia Badragan care ne spune despre  lucrarea autorului M. Gaftoneanu.

,,Aş completa spunând că poetul pare un Sisif care a descoperit, într-o zi, că a început să -i placă enorm de mult inutila şi obositoarea activitate, ba, mai mult, 

că - i poate împinge bolovanul în feluri diferite şi chiar se poate amuza de modul în care acesta se rostogoleşte spre baza muntelui. Cititorul, luat tacticos de mână , cu promisiuni şoptite la ureche, se lasă purtat pe mările înşelătoare ale istoriei, filosofiei, religiei, literaturii, fizicii, etc, i se flutură prin faţa ochilor concepţii despre lume şi viaţă , i se adresează întrebări retorice, este smuls de braţ dacă întârzie o secundă să observe zidul chinezesc sau să închidă pios ochii în faţa Mântuitorului de la Rio.

...Şi toate acestea doar pentru ca, la final, să i se şoptească mefistofelic că totul a fost o iluzie sau o glumă şi ,,că maxima dovadă de orgoliu e să recunoşti că habar n-ai de nimic". 

     Ciudat este că cititorul se lasă furat şi a doua oară , când i se promite, de exemplu, în poezia ,,Lumea celor şapte taine", că -i vor fi dezvăluite nu unul, ci şapte mistere: naşterea, Dumnezeu, moartea,  universul, iubirea, etc. În realitate, ”tainele” sunt definite prin aglomerări de cuvinte, din câmpuri semantice foarte diverse, de retorisme, puncte de suspensie care construiesc, în final, ”panteonul meu de visuri”. 

      Parcă bănuind că e nevoie de o schimbare de registru, pentru a nu- i pierde credibilitatea, poetul caută alte pretexte întru justificarea odiseei sale ludice. Grav, se ipostaziază într-un Eminescu reîncarnat, dornic - pentru ultima oară - să - şi cânte, într-un manifest, nemuritoarele poeme. Întreg poemul, intitulat ,,Eminescu. Monolog în alb şi negru" e o uriaşă anagramă , construit, într-un procent uriaş , din titluri, versuri, segmente din poezia marelui poet, dar re-organizate original, trădând o cunoaştere până  la literă a creaţiei  acestuia. 

    Convins că opera de artă (în variantă de poezie, muzică , pictură , etc) este destinată iremediabil dispariţiei, poetul-Sisif e decis s-o salveze, mustrând mai întâi contemporanii care nu-i mai recunosc valoarea, apoi, retopind-o i aducând-o la lumină într-o formă nouă . Astfel, Eminescu, Enescu, Luchian, Arghezi, Blaga, Caragiale, Iorga, Rebreanu, Topârceanu, Onicescu - sunt, mai întâi elogiaţi, apoi definiţi, citaţi, apăraţi, compătimiţi, pentru a sfârşi salvaţi de la uitare şi reaşezaţi acolo unde le este locul, pe un piedestal bine fixat într-un spaţiu de unde să fie văzuţi de toată lumea. Cititorul are impresia la un moment dat că reciteşte ,,Scrisorile lui Eminescu", atât de puternice sunt accentele de satiră şi ironie. Evident că e o nouă păcăleală a autorului care, în realitate, concurează cu personalităţile citate, construind, în joacă, propriile poeme, dar cu ...materialul deja existent. Unele dintre poemele din ,,Odiseea omenirii" sunt construite cu ”materiale reciclate”, meritul (deloc de neglijat, ce-i drept) al poetului este de a şti să le recondiţioneze. Dacă senzaţia pe care o ai la un moment dat este că poetul e un mare admirator al personalităţilor evocate, nu greşeşti, numai că interesul e iscoditor şi admiraţia e calculată . Tristeţea, indignarea, retorismele par făcute, ai senzaţia că trăirile sunt rezultatul unui orgoliu vigilent, dar (culmea) deloc neautentic. 

      Odiseea continuă cu unul dintre poemele cele mai ample, a cărui temă este chiar poezia. Poezia la răscruce sau Fondul silvic literar e un soi de alegorie (parodie-pamflet-fabulă ) care are forma unei confesiuni...inutile, complet ne necesare şi care, bănuiesc, nu interesează pe nimeni. Confesiunea ia forma unei ”gâlceve” între specii de arbori-scriitori: bradul, teiul, arţarul, castanul, gorunul, prunul, vişinul, via, stejarul, mărul, etc, etc. Poetul are iluzia că trăieşte  într-o lume în care toţi vor să fie poeţi, toţi se cred mari şi demni de a se etala prin marile biblioteci, dar numai unii merită laurii. 

Evident, atitudinea poetului-Sisif e deloc modest . El şi numai el va decide cine e bun şi cine nu, cine merită afirmarea şi cine, uitarea. De aceea, e grozav de surprins când află că ”tufa e pe primul loc”, în detrimentul mândrului stejar sau al pomilor cu rod. E vechea obsesie a concurenţei dintre poezia clasică , sobră şi cea nouă , facilă şi jucăuşă , adică ... cea foarte modernă . Este poate cel mai savuros dintre poemele din volum. Aici, spiritul ludic, ironia, imaginaţia, jocurile de cuvinte şi ...litere se simt la ele acasă , iar poetul nu se jenează să interpreteze o multitudine de roluri, rostite pe tonuri diferite, cu intenţii  diferite şi cu efecte neaşteptate. Evident, nu e deloc jenat să -şi arate preocuparea pentru propria persoană şi poezie, incluzându-se discret printre cei merituoşi. 

      Îşi declară dragostea pentru poezie, dar  şi arogă , prin asociere de idei şi poeţia de Prometeu atribuită unui lider literat care va folosi focul furat de la zei pentru a arde...”uscăturile”. 

      Vorbeam de orgoliul de a crea o odisee proprie şi personală, concurându-l pe Homer... Poate că supremul orgoliu e atins atunci când citezi din propria poezie, te intitulezi ”Poetul” şi-ţi spui singur ”Bun venit printre genii”, uitând că, conform propriei definiţii, poetul e deja o fosilă , în sensul în care a şi murit în momentul naşterii.  

       Unde se putea sfârşi odiseea dacă nu în ,,Micul univers de ţară" , locul nostalgiilor unui poet căruia nu i-a trecut niciun moment prin minte gândul de a se rupe de lumea concretă , de real, de biografie. Dacă l-am identificat pe cel care spune ”eu” în acest volum cu un Sisif jucăuş ,  iată -l în final şi nostalgic. Satul natal, natura, viaţa la ţară , sătenii sunt descrise prin aglomerare de termeni grupaţi în câmpuri semantice specifice. Ca şi în alte câteva texte, senzaţia pe care o ai când le citeşti este de respiraţie tăiată . Poetul se opreşte după fiecare cuvânt (”Case. Garduri. Curţi. Pământuri. Mirişti, arături şi haturi”). Enumeraţia e marcată prin punct, şi nu prin virgulă . Rima împerecheată şi perfectă . Poetul pare hipnotizat, parcă adulmecă fiecare fir de praf, animal, plantă , le recunoaşte, şi le asumă , inclusiv gropile pentru gunoaie, spinii, ogrăzile, sătenii munciţi, căpiţele de paie, rozătoarele, şcoala veche şi cea nouă , bătrânii, etc. 

      Întors în Edenul copilăriei, poetul debarcă definitiv din ,,cerurile ‘nalte", renunţă la visuri de glorie, şi bucuros, ar lăsa pe alţi să vadă Roma: 

”Absolut firesc aceasta, tot mai multe să -ţ i doreşti.../O spun unii cu temeiuri - să vezi Roma şi să mori!/Cu umor, le voiră spunde bravilor cugetători: /Mergeţi voi la... Sfântul Scaun, eu voi merge la Vereşti!” 

      S-a spus despre poezia postmodernistă că promovează ludicul cotidian într-o manieră persiflantă , propagând în mod transparent ideea că totul s-a inventat deja şi că nimic nu mai poate fi imaginat. De aceea, poeţii postmodernişti se întorc la modernism şi tradiţionalism, cu care realizează un dialog ”livresc”, adică îşi extrag sursele de inspiraţie din cărţi; ei susţin ideea că la temelia creaţiei se află mai ales, inteligenţa culturală , şi nu atât talentul. Creaţia lirică postmodernă este adesea un colaj de fragmente cu tentă parodică , cu infuzie de biografism şi cotidian, intertextualitate şi metatextualitate (cu procedee specifice: citat, motto, parodie, parafrază ). (Eugen Simion) 

      Oricât de mult s-ar revendica, în acest volum, de la tradiţie şi poezia clasică , autorul ,,Odiseei omenirii" rămâne, totuşi, un poet al timpului lui, orgolios că n-a inventat nimic şi mândru că nici n-ar putea-o face vreodată" . (prefaţă prof. Cornelia Badragan)

DMG vazut de Florin Grosu

DMG vazut de Adina Romanescu