popas în VALEA MILETINULUI", autor Dumitru Ivan, Editura Quadrat Botoşani, 2001

Povestirea face parte din volumul "popas în VALEA MILETINULUI", autor Dumitru Ivan, Editura Quadrat Botoşani, 2001 
 Pe post de comentariu Tristeţea Poetului 

   Născută în primul an al secolului douăzeci, presbitera Pulheria rămăsese singură în pragul deceniului al optulea. Părintele Matei trecuse la cele veşnice după ce rotunjise optzeci şi cinci de ani, pe neaşteptate. Inima, care- l oprise de la multe nevinovate plăceri încă din tinereţe, încetase să mai bată într -una din seri, cînd, ca de obicei, după liniştirea casei, părintele se aşeza la biroul său unde, cu sîrguinţă, întocmea nişte fişe ce urmau să- i slujească la finalizarea unei lucrări mai întinse despre istoria localităţii Flămînzi. De atunci, doamna Pulheria trăia în singurătate. 

     În vacanţa verii trecute o vizitaseră, ca în fiecare an, nepoţii de la Iaşi – Ştefania şi Radu, amîndoi studenţi, care mai învioraseră atmosfera liniştitei case ascunse în umbra coroanelor de pomi şi a tufelor de liliac şi trandafiri din grădiniţa ce da înspre şoseaua de curînd asfaltată. 

– Îmi pare atît de pustiu fără ei – îmi mărturisea stăpîna casei, cu mult regret în glas. Sînt nişte tineri moderni, glumeţi şi deschişi către oricine, interesaţi de tot ceea ce se petrece în jurul lor. 

– Au preocupări literar artistice, sau sînt ahtiaţi de tehnică? 

– Amîndurora le place şi muzica – de la cea populară, pînă la cea simfonică şi de la vals, la rock – şi literatura, sînt la curent cu evenimentele sportive, cu moda şi chiar cu bucătăria din diferite zone ale globului, încît mă simt, de fiecare dată, parcă întinerită în compania lor. Vara care a trecut, printre altele, am consacrat mai multe zile unui interesant traseu turistic. Pentru că, vreau să vă spun, Radu şofează foarte bine şi în ultimele două veri am vizitat mînăstirile din nordul Moldovei, Agapia şi Văratecul, ba chiar am trecut şi munţii, itinerînd Borsecul, Lacul Roşu şi Bicazul – unde am admirat această adevărată mare de sub pădurea de brazi. În judeţ am revăzut şi mînăstirea Agafton, pentru care eu, ca profesoară de limba şi literatura română am una dintre cele mai frumoase amintiri. N -aş omite nici vizitarea fostei mînăstiri Coşula, care, aşa cum o spun documentele, a fost construită de către Matei Coşolvei, vistiernic domnesc, şi soţia sa, Anghelina, în anul 1535. 

    Păcat că vremurile nu sînt de partea celor care ar dori să dea strălucirea meritată acestui locaş… În ochii senini ai doamnei Pulheria citesc regretul pe care l a rostit tranşant pentru faptul că un monument ce evocă un timp atît de plin de istorie continuă să rămînă sub mantia uitării, întocmai ca un preţios obiect de artă năpădit de abundenţa unei vegetaţii sălbatice. Este o după amiază de septembrie, liniştită, iar soarele ce înclină spre asfinţit îmbracă într o poleială aurie pomii, casele şi aleea străjuită de tufele de tuia. De la şcoala din apropiere copiii ies cu larmă din curte, împînzindu se în toate direcţiile, în grupuri, îndreptîndu se spre casă. 

in imagine foto Mănăstirea Agafton reconstruită

Gazda mea îi măsoară punîndu şi mîna streaşină la ochi:

 – Mi am amintit de Agafton. Iată: eram cam de vîrsta acestor copii, cînd, împreună cu mama mea, am făcut o vizită unei mătuşe, soră a mamei, aflată maică, la mînăstirea Agafton. Era în vîrstă, cred că avea cam optzeci de ani. Îndrăgise de tînără viaţa monahală şi şi petrecuse anii sub rasa cernită, în căsuţa ei ascunsă între tufele de liliac din curtea mînăstirii. Din cînd în cînd, iar în ultimii ei ani de viaţă mai des, obişnuiam s o vizităm noi pe ea, întrucît îi venea din ce în ce mai greu să se deplaseze. La una dintre aceste vizite, mi amintesc, i- am povestit cu multă bucurie că am intrat în posesia volumului „Poesii de Mihail Eminescu “, editat în 1884. De la acea vîrstă iubeam literatura şi în special poezia poetului născut la Botoşani. Eram atît de fericită că am în mica mea bibliotecă ediţia prefaţată de Titu Maiorescu, încît maica Dionisia m-a strîns la piept şi mi-a spus că mi va face o destăinuire de mare importanţă. Ne-am aşezat la măsuţa de lemn din faţa chiliei şi mătuşa mea a tras vălul de pe amintirile primilor ani de la mînăstire, pe cînd făcea ascultare sub privegherea maicii Olimpiada. Această maică nu era altcineva decît una din mătuşile dinspre mamă a copilului Mihai Eminovici. Fiul căminarului, iubitor de frumuseţea codrului, rătăcea adesea, pe cărări numai de el ştiute, prin pădurea ce începea în marginea Ipoteştilor, ajungînd apoi pînă la Agafton. Obosit, dar bine dispus, el găsea întotdeauna un loc de popas primitor în chilia maicii Olimpiada. La cei aproape cincisprezece ani ai săi, absolvise două clase de gimnaziu, îi plăcea mult să citească în cărţile stivuite pe poliţele din încăperea unde locuia mătuşa sa şi, adesea, după ce mînca ceva din cele puse pe masă de gazdă, se afunda o oră sau două, fără să se odihnească, în lecturarea Bibliei sau a Faptelor Sfinţilor Apostoli, în descifrarea cărţilor scrise în alfabetul chirilic.

Era o fiinţă deosebită ca înfăţişare, cu trăsături care i confereau o distincţie oriunde s-ar fi aflat, comunicativ, de cele mai multe ori, iar altădată tăcut şi interiorizat. Privirea sa arăta că este un copil care înţelege multe din toate cele din jur şi accepta întotdeauna să aştepte venirea maicii Olimpiada. Avea o vorbă: „Dacă aşa e rînduit, nu avem ce face!“ Îl recunoşteam de la distanţă. Venea cu pletele în vînt, plutind parcă, vesel şi niciodată învins de oboseala unui drum de aproape zece kilometri pe cărările codrului. S-a întîmplat însă într-o zi a anului următor ca sosirea tînărului Mihai să nu mai semene cu celelalte descinderi ale sale la Mînăstirea Agafton. Era o zi de sîmbătă şi maica Olimpiada, avînd oarece răspunderi la cancelaria mînăstirii, urma să mai întîrzie. L-am văzut pe Mihai, dar nu mai era zglobiul de altădată. Păşea îngîndurat, împovărat parcă. Cînd s-a apropiat şi a dat bineţe, am observat că genele sale, deasupra ochilor mari şi luminoşi de obicei, cad lăsînd privirea să măsoare doar spaţii incerte. 

 Maica Olimpiada  Iuraşcu

    În acea jumătate de ceas cît a aşteptat-o pe maica Olimpiada, am avut suficient timp, deşi lucram la nişte cusături de mînă, să observ cîteva schimbări în comportamentul tînărului: umbla fără astîmpăr, de colo colo, pleca spre portiţa dinspre grădină, unde se afla prisaca, se întorcea apoi ca să înceapă o discuţie pe care o abandona, intra în chilia maicii, unde altădată citea, dar ieşea după cîteva minute să umble din nou prin curte, printre flori, pe alei, printre pomi. 

   M-a uimit această stare a tînărului Mihai. Nu mi puteam explica ce s- a întîmplat. Mult, mult mai tîrziu aveam să aflu, cînd maica Olimpiada mi-a arătat o scrisoare primită de la Mihai din Viena, despre pricina acestei schimbări. 

   Ştiu că în acea sîmbătă întîlnirea celor doi a durat aproape două ore. Au intrat în chilie, iar la plecare maica i-a urat sănătate şi să aibă puterea de a birui orice piedică în viaţă, cu atît mai mult în zilele ce urmau, cînd trebuia să înceapă slujba de conţopist la Primăria din Botoşani. Maica 

   Olimpiada mi-a desluşit pricina tristeţii lui Mihai. Întors de la Cernăuţi, la Ipoteşti el a primit vestea trecerii în lumea de dincolo a iubitei sale de la acea fragedă vîrstă. În acele zile sumbre, Mihai nu a mai descoperit în pădure foşnetul de altădată al frunzelor şi susurul şoaptelor copilei cu păr negru. Nu numai pădurea încremenise într- o tăcere de pustiu, dar şi lumea întreagă i se părea schimbată. În zadar bătea potecile străbătute în urmă cu un an cu acea fantomă subţire şi albă printre crengi pline de flori.              .   Lacrimile vărsate cu gîndul la clipele cînd dialoga în strînsă îmbrăţişare cu fiinţa pentru care nutrea cele mai curate sentimente, estompau imaginile trecutului într o pîclă care l înghiţea şi pe el, în care plutea fără să ia seama la ceea ce se întîmplă în jurul lui. Tîrzia desluşire pe care am avut-o m-a încredinţat că ceea ce am văzut atunci pe faţa poetului, în gesturile şi comportarea lui, erau pe măsura marii pierderi pe care o trăia cu toată fiinţa sa. 

   Scurta istorisire a maicii Dionisia despre împrejurările în care l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, poetul pe care eu l-am îndrăgit atît de mult, încît mi-am luat ca temă pentru lucrarea de licenţă „Dragostea în poezia eminesciană“, mi- a rămas adînc întipărită în suflet. Încercam să găsesc acel pasaj poetic în care imaginea acestei nevinovate iubiri este cel mai fidel zugrăvită. 

   Doream să pătrund trăirea interioară a poetului care fusese lovit crunt la o atît de fragedă vîrstă. Dacă am reuşit, vor spune o alţii. Eu cred că în maturitatea creaţiei sale se regăseşte şi unda acelor frumoase şi neuitate clipe trăite cu toată sinceritatea: 

 Cu multele- i icoane stă lumea risipită 

Ninsoarea viorie acopere amorţită 

Întinsele ei plaiuri… şi ca unse cu var Lucesc zidiri, ruine, pe cîmpul solitar. (...)

Şi în convoi de iluzii ce luminau ca stele 

A fost la groapă dusă speranţa vieţii mele. Doamna profesoară Pulheria, care a picurat în sufletele şi conştiinţa copiilor de aici, din Flămînzi, dragostea de poezie şi dragostea de Eminescu, are mîndria de a fi crescut zeci de generaţii, de a lungul anilor pe care i a închinat învăţămîntului. 

– Acum, cînd mă gîndesc la anii mei de şcoală, bucurîndu-mă că am aflat lucruri atît de intime despre poetul cel mai mare al românilor, mă felicit că am putut să mi îndeplinesc visul de a fi profesoară şi că am păşit cu demnitate lăsînd ştafeta generaţiilor de dascăli tineri care vor face şi mai mult pentru cunoaşterea literaturii de către elevi şi vor inocula acestora marea iubire pentru poezia eminesciană.

    Şi acum, ca şi în anii cînd eram la catedră, răsfoiesc adesea volumul care mi-a adus atîta bucurie la anii adolescenţei. Mă interesează şi ceea ce se afirmă şi azi în legătură cu poezia lui Mihai Eminescu şi, de fiecare dată, mi-am formulat puncte de vedere bazate numai pe ceea ce am cunoscut cu temeinicie. 

   Moda trece. Chiar şi în interpretarea unei opere literare! Cînd în satul Flămînzi soarele se afundă sub linia orizontului, la asfinţit, pe coasta dimpotrivă, străjuită de Movila Ciurarului, razele sale mai poleiesc încă întinderile. În acea seară de septembrie, petele de lumină ce mîngîiau depărtările dinspre răsărit se îmbinau ca într o feerie rar întîlnită. Larma satului se topea într o plăcută linişte, adiau arome de fructe din livezi şi de struguri zdrobiţi din care izvorau licorile încărcate cu energiile solare strînse timp de o vară. Seara pătrundea treptat, odată cu o uşoară rouă, ca o binecuvîntare cerească, deasupra şi în inimile oamenilor. Şi parcă l auzeam pe Poet vibrînd, cu un glas grav, rostit de sub cupola pe care începuseră, una cîte una, să se aprindă galaxiile nopţii: Te văd ca o umbră de argint strălucită, Cu aripi ridicate la ceruri pornită, Suind, palid suflet, a norilor schele, Prin ploaia de raze, ninsoare de stele.