10 iunie 1944
Ziua de glorie a Grupului 6 Vânătoare,
a avionului românesc IAR 80 şi a lui
Dan Vizanty
“Grupul 6 cu fetele de la Tănase” era
personificarea gloriei strămoşeşti. Ziua mureau arşi de vii în angajamente
monstruos disproporţionate numeric contra Fortăreţelor de pe cerul
Bucureştiului, iar seara erau ovaţionaţi precum gladiatorii Romei pe Calea
Victoriei. O alee din Ghencea Militar este plină cu aceşti băieţi frumoşi, pe
nedrept uitaţi. Ei au semnat ziua de glorie a IAR80: 10 iunie 1944”
(Cristian Crăciunoiu, în Modelism internaţional,
nr. 4/2009)
În primăvara anului 1944, în urma succeselor repurtate
de aviaţia de vânătoare română, care punea serioase probleme Comandamentului
Interaliat, acesta din urmă decide, în tentativa de a distruge zona petrolieră
Ploieşti, un raid de anvergură care să anihileze acest punct de rezistenţă. Forţa a 15-a Aeriană Americană, bazată
la Foggia, desemnează grupurile de
vânătoare Gr. 1 şi Gr. 82, dotate cu aparate Lightning P-38, să se ocupe
de această operaţiune. Data raidului a fost fixată pe 10 iunie 1944, la o oră
neobişnuită (8 dimineaţa), şi la joasă înălţime pentru a surprinde şi distruge
aviaţia română de vânătoare la sol. Acest raid, la care au participat circa 100
Lightning-uri, s-a dovedit însă un enorm eşec, nici un avion de vânătoare
românesc nefiind surprins la sol. Alarma fusese dată la timp,
astfel că întregul Grup 6 Vânătoare, cu numele de cod „Paris” (compus din
escadrilele 59, 61, 62), de pe aerodromul Popeşti Leordeni, cu cele 26 avioane
IAR-81C, era deja ridicat, la cca. 1500 m. Bilanţul luptei: 24 victorii
(23, după unele surse)
Iată ce ne povesteşte Dan Vizanty în amintirile sale[1]
despre una din cele mai dramatice confruntări aeriene ale războiului, din acea
zi memorabilă de 10 iunie 1944, denumită de americani “the blackest day”[2]
„În
acea dimineaţă s-a produs un fapt de necrezut, adevărat miracol (şi nu singurul
în acea zi memorabilă, ceea ce dovedeşte că uneori se petrec evenimente care nu
au nicio explicaţie normală, nicio justificare logică). Deci, la ora 8,
ofiţerul de gardă, ca urmare a unei neatenţii a lăsat ecranul nesupravegheat un timp nedeterminat.
Revenindu-şi, speriat, cu un reflex de aviator, el declanşează fără ezitare
alarma pe întregul teritoriu.”
„... tocmai intrasem în birou să-mi parcurg
corespondenţa,
când… alarmă?… ora 8?!! Surprins pentru moment de ora neobişnuită, îmi
iau pistolul de alarmă, ies repede şi lansez racheta verde prin care dau
unităţilor mele ordinul de decolare imediată”....
„... După un minut şi 36 de secunde, prima
patrulă decolează, urmată fără întrerupere de restul formaţiei. Deja
echipat şi instalat în avion, îl privesc o clipă pe coechipierul meu, un surâs,
un scurt salut, un semn de înţelegere şi decolăm şi noi. Pentru acest tip de
situaţie stabilisem de mult un plan de luptă: escadrilele încolonate după
decolare trebuiau să execute, luând altitudine, un viraj strâns, efectuând o
jumătate de întoarcere care la 1500 m
altitudine le aducea la verticala aerodromului. Coechipierul meu şi cu mine am decolat imediat după ultima patrulă şi,
tăind traiectoria formaţiei, ne-am situat în fruntea ei, continuând să luăm
altitudine şi îndreptându-ne spre un sector determinat în prealabil (sectorul
S.N. la 100 km
N.V. de Bucureşti), pe care îl atingeam,
în general, la 10000 m
altitudine.”
„În
ziua aceea, în timp ce mă aflam la 1500 m altitudine în fruntea formaţiei, am
auzit în cască, codificat: “Atenţie Paris, atenţie Paris, indieni deasupra
cuibului”. Am recunoscut îndată vocea lui Traian Gavriliu, şeful Biroului
Operaţii al aerodromului Popeşti-Leordeni care mă anunţa astfel că avioanele de
vânătoare americane (indienii cu două pene) se îndreptau spre aerodrom (cuib).
Atunci, privind peste bord, văd val după val, la foarte joasă altitudine,
formaţiuni de Lightning-uri (avioanele de vânătoare americane cu dublu fuselaj)
care se îndreptau, venind dinspre est (când, de obicei, veneau de la vest)
direct spre aerodromul nostru. Imediat şi fără ezitare ordon prin radio: “Paris
către Paris 1, 2, 3 (escadrilele mele), atacăm, urmaţi-mă!” şi, într-o
fracţiune de secundă, situaţia se răstoarnă radical, căci Dumnezeu a vrut
altfel. În locul surprizei pe care americanii ne-o pregăteau venind la o oră
neobişnuită şi dintr-o direcţie neaşteptată, sosind în razmot de la Foggia peste Adriatica şi
Iugoslavia, de-a lungul Dunării până la Olteniţa, sperând astfel să scape de “radarul” de
la Postul de
control “Tigrul”, ei sunt cei care cad în capcană, înainte de a-şi fi declanşat
primul atac.”
„Ofensiva noastră
fulgerătoare a fost o surpriză totală. Într-adevăr, cu toţii, ca un singur om,
într-un picaj vertiginos, ne-am năpustit asupra Lightning-urilor care, în acel
moment, se aflau la nivelul liniei de centură a capitalei şi se pregăteau să ne
nimicească la sol. Cădea cerul peste ei, la propriu şi la
figurat. Recunosc, primul nostru atac a fost decisiv şi am avut norocul, chiar
din primele clipe, să-l doborâm pe comandantul formaţiei care, de altfel, a
fost singurul supravieţuitor dintre piloţii americani participanţi la raid. Atacul nostru a fost atât de rapid încât
niciunul dintre cele 100 de avioane americane nu a putut să tragă nici măcar un
singur proiectil asupra avioanelor noastre de la sol. ... Marea dificultate a acestei lupte s-a
datorat însă joasei altitudini la care s-a desfăşurat, din moment ce esenţialul
s-a petrecut între sol şi 200 m
înălţime, totul evoluând într-o confuzie totală, cumplită, având în vedere
marele număr de aparate participante la luptă. După primul atac, în
învălmăşeala care a urmat, principala noastră preocupare a fost să evităm
ciocnirile în acest vârtej în care la fiecare clipă ne aflam faţă în faţă,
încrucişându-ne cu viteze relativ uimitoare, depăşind uneori 1000 km/oră.”
„În
acele momente m-am uitat încă o dată cu mândrie la “băieţii” mei precum şi la
avioanele IAR 80 care, datorită extraordinarei lor manevrabilităţi,
dominau lupta. Revăd în minte picajele lor nebuneşti, tonourile rapide,
răsturnările şi întoarcerile, manevre însoţite de rafale scurte de mitralieră,
spectacol impresionant, greu de descris, dar, totodată, dramatic pentru
Lightning-uri, care păreau nişte păsări prea mari, stânjenite de propria lor
forţă şi de joasa înălţime la care au fost silite să lupte.”
Personalul de la sol,
surprins de rapiditatea atacului, rămăsese înmărmurit.”
... „toţi au fost spectatorii şi
martorii acelei lupte sângeroase, în lumina orbitoare a soarelui de vară, în
zgomotul exploziilor, în ţăcănitul asurzitor al mitralierelor, în urletul
fantastic al motoarelor, în timp ce pretutindeni se înălţau spre cer volutele
de fum ale avioanelor doborâte ce ardeau. Apoi, brusc, s-a aşternut tăcerea, se
auzea doar zgomotul motoarelor încetinind, pe când cerul şi pământul încă mai
vibrau de dezlănţuirea lor. Această impresionantă luptă aeriană a durat 12
minute, 12 minute înfiorător de lungi pentru unii, incredibil de scurte pentru
alţii.” ...
„După aterizarea noastră, după
primirea triumfală şi primele momente de euforie, după îmbrăţişările şi
lacrimile de bucurie şi emoţie, am avut durerea să constatăm că trei dintre
camarazii noştri lipseau la apel: lt. Nicolae Limburg, supranumit ”Generalul”,
care în cursul luptei intrase în coliziune cu adj. Tari precum şi adj. Giurgiu,
doborât de americani. Am constatat, de asemenea, că şi avioanele noastre
suferiseră numeroase avarii. Totuşi, spre surprinderea noastră, deşi ciuruite
de gloanţe, toate se întorseseră la bază în bune condiţii.
“…am fost uimit să constat că avionul meu
IAR 80, cu numărul 344, primise, printre multe altele, un proiectil de
13,2 mm care, intrând prin parbriz, traversase carlinga. În mod normal,
traiectoria proiectilului ar fi trebuit să treacă prin capul meu şi am fost cu
toţii incapabili să ne explicăm prin ce minune scăpasem cu viaţă. Astfel, încă
un fapt se adăuga, pentru mine, celorlalte evenimente extraordinare şi
providenţiale ale acestei zile memorabile, care a debutat printr-o alarmă
eronată şi în acelaşi timp miraculoasă.”
Ziarul Universul
consemnează:
Avionul IAR 81C, cu nr . 344, „eroul” zilei de
10 iunie 1944.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu