luni, 19 mai 2014

8 mai 2014, simpozionul şi vernisajul expoziţiei „9 Mai şi valenţele sale istorice” la Muzeul Judeţean Botoşani,



Muzeul Judeţean Botoşani, în colaborare cu Asociaţia Naţională ,,Cultul Eroilor” Filiala Botoşani şi Cercul Militar Botoşani a organizat joi 8 mai 2014, ora 13.00, în Sala Mare a Muzeului de Istorie Botoşani, simpozionul şi vernisajul expoziţiei „9 Mai şi valenţele sale istorice” referitoare la semnificaţia zilei de 9 mai, fiind Ziua Independenţei de Stat a României, Ziua Victorie şi Ziua Europei. Au sustinut intervenţii: Sergiu Balanovici, Dan Prodan, Gheorghe-Florin Ştirbăţ.
Au participat din partea Asociaţiei Filatelice Botoşani cu exponate tematice de filatelie şi numismatică: Gheorghe Bocan, Coriolan Chiricheş, Mihai Cornaci, Gică Mariţanu.
În cadrul evenimentului a avut loc lansarea anuarului ,,Acta Moldaviae Septentrionalis”, nr. XII/2013.


exponat colecţionar Cornaci Mihai- Botoşani
Poporul român este chemat în fiecare zi de 9 Mai să sărbătorească trei evenimente de referinţă din viaţa şi istoria sa, deoarece ziua de 9 mai are triplă semnificaţie: proclamarea Independenţei de Stat a României, victoria Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-al Doilea Război Mondial şi Ziua Europei. La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor şi Senatul s-au întrunit în sesiune extraordinară şi au proclamat independenţa de stat a României. Mihail Kogălniceanu, a rostit celebrul discurs în care a exclamat: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare! (...) Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? (...) Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată” Declaraţia de independenţă a ţării a fost semnată de principele Carol I la 10 mai 1877.
Culisele politice ale proclamării independenței de stat a României
(Intervenţie susţinută la Muzeul Judeţean Botoşani, în cadrul simpozionului 9 mai şi valenţele sale istorice, 8 mai 2014)
 Dr. Gheorghe-Florin Ştirbăţ
Obţinerea independenţei de stat a României în urma proclamării ei oficiale în Corpurile Legiuitoare la 9 mai 1877 şi a participării victorioase a armatei române la războiul ruso-româno-turc reprezintă un moment de excepţie al istoriei noastre.

            El a valorificat o îndelungată perioadă de acumulări şi progrese socio-economice, politice, de conştiinţă ale societăţii româneşti care reclamau modificarea statutului juridic internaţional al României, prin ruperea legăturilor de vasalitate anacronice cu Imperiul Otoman.

            Ideea independenţei nu a fost însă un capriciu al factorilor de decizie al românilor din 1877. O întâlnim la domnitorii ţărilor Române, ca deziderat şi ca soluţie de rezolvare a “chestiunii orientale” în memoriile boiereşti adresate Rusiei şi Austriei (la congresele de pace, care au urmat războaielor ruso-austro-turce, de la Nimirov-1736 şi de la Focşani-1772), iar ca atribut al unui stat modern, afirmată şi urmărită mai mult sau mai puţin evident în interstiţiul 1821-1866.

            La 1877, aspiraţia de independenţă a liderilor politici români se conjuga cu aceea a şefului statului, Principele Carol I de Hohenzollern Sigmaringen (1866-1914), întrevăzându-se posibilitatea împlinirii ei printr-o politică activă în contextul internaţional respectiv.
exponat colecţionar Cornaci Mihai- Botoşani

            Însuşi Domnitorul Carol I nu-şi ascunsese acest deziderat, pe care l-a făcut cunoscut tatălui său, Prinţul Carol-Anton de Hohenzollern-Sigmaringen cât şi lui I. C. Brătianu în 1866 la Düsseldorf când a primit invitaţia de a ocupa tronul României. El a considerat oportună calea obţinerii  recunoaşterii independenţei pe cale diplomatică de către Marile Puteri,  elocvente fiind demersurile ministrului Afacerilor Străine, Vasile Boerescu, în intervalul 1873-1875. În 1875, de altfel, guvernul României încheia cu cel al Austro-Ungariei o convenţie comercială, defavorabilă intereselor economice româneşti, însă cu semnificaţia unei importante manifestări a suveranităţii.

            Din păcate însă, demersurile politico-diplomatice ale României în a-i fi recunoscută independenţa pe plan european nu au dat rezultate, Puterile Garante pronunţându-se în favoarea menţinerii I. Otoman şi a cadrului internaţional stabilit prin Tratatul de Pace de la Paris din anul 1856.

            Totuşi, contextul favorabil modificării acestuia apărea odată cu tensionarea atmosferei politice, urmare a redeschiderii unui nou capitol al chestiunii internaţionale prin izbucnirea răscoalelor antiotomane din Bosnia, Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Bulgaria din 1875-1876, impulsionate în secret de diplomaţia Ţaristă şi austro-ungară.

            O parte a oamenilor noştri politici împreună cu Domnitorul Carol I au interpretat just că tensionarea situaţiei internaţionale poate constitui o ocazie de a se repune în discuţie viitorul statelor şi raporturile dintre ele.

            Din perspectiva situaţiei interne a României, intervalul 1875-1876 corespundea ultimei faze a longevivei guvernări conservatoare condusă de Lascăr Catargiu (1871-1876). Aceasta introdusese un climat de ordine şi stabilitate în afacerile statului însă se vedea confruntată cu grave disensiuni: personalităţile care o compuneau, Petre Mavrogheni, Manolache Costache Epureanu, Gen. I. Em. Florescu, Titu Maiorescu, Vasile Boerescu, Gen. Chr. Tell, dezbinate de rivalităţi şi contestând acţiunile şi politica premierului L. Catargiu, s-u retras rând pe rând din guvern. Acestor probleme li se adăugau exigențele de politică externă care reclamau o poziţie clară a executivului român faţă de evenimentele în curs de desfășurare la graniţele sale.

            Conservatorii însă nu au fost adepţii unor soluţii tranşante, militare în problematica obţinerii independenţei. Domnitorul Carol I a constatat echivocul Guvernului L. Catargiu în cadrul şedinţei acestuia din 24 noiembrie 1875 când s-a pronunţat pentru păstrarea sistemului garanţiei colective a Puterilor. Totuşi, cu avizul Principelui, primul ministru Catargiu, care deţinea şi interimatul Externelor, trimitea în ianuarie 1876 o notă circulară agenţilor diplomatici români din străinătate prin care justifica pregătirile militare ale guvernului prin dorinţa apărării neutralităţii şi, fapt interesant, avansa oferta colaborării militare a României acelor Puteri dispuse să-i garanteze integritatea teritorială şi drepturile ei seculare. Viitorul rol al Rusiei în dezlegarea chestiunii Orientului era astfel desluşit.
            Pentru şeful statului, care urmărea atent evoluţia situaţiei politice din I. Otoman, intuindu-i vulnerabilităţile şi dezaprobându-i ridicolele pretenţii de suzeranitate, după cum atestă corespondenţa cu tatăl său, se impunea învestirea unei formule guvernamentale mai decisă în contextul respectiv. Un guvern format din elemente mai hotărâte care să fie susţinut de o majoritate disciplinată, cu aderenţă publică putea fi numit din interiorul puternicei opoziţii închegată în 1875, “Coaliţia de la Mazar Paşa” care îi avea în  componenţă pe liderii tuturor nuanţelor liberale precum. I.C. Brătianu, C.A. Rosetti, D.A. Sturdza, I. Ghica, M. Kogălniceanu, N. Ionescu, G. Vernescu alături de conservatorul “dizident”, Manolache Costache Epureanu. Era totodată un mijloc de a reduce tensiunile politice interne întreținute de activa opoziţie şi a readuce liniştea atât de necesară dată fiind ameninţătoarea situaţie externă .
Alegerile pentru Senat din primăvara anului 1876 erau câştigate de opoziţia liberală, graţie popularităţii ei, însă aportul domnitorului a fost determinant, el interzicând orice ingerinţă electorală din partea guvernului de tranziţie prezidat de Gen. I. Em. Florescu, forţând astfel schimbarea guvernului.

Soluţia unui minister prezidat de  Manolache Costache Epureanu, susţinut de Coaliţia de la Mazar-Paşa” s-a impus la 27 aprilie 1876 după negocierile dintre Palat şi opoziţie. Acestea au satisfăcut pretenţiile lui Carol I de eliminare din schema guvernamentală a mai vechilor săi contestatari, D. A. Sturdza și I. Ghica şi de numire în fruntea Ministerului de Război a omului său de încredere, Col. Gh. Slăniceanu. Nu au lipsit, în vederea configurării unui executiv conform propriilor obiective, nici amenințările șefului statului cu dizolvarea Senatului şi implicit cu organizarea noilor alegeri, ceea ce pentru liberali ar fi echivalat cu pierderea avantajului politic. Prezenţa lui M.C. Epureanu în fruntea guvernului se baza pe argumente de politică internă cât şi externă: el era privit ca moderatul capabil să pacifice tendinţele contrare din interior şi, pentru opoziţie, garantul respectării Constituţiei, ca cel care a fost preşedintele Adunării Constituante la 1866; totodată, premierul întreţinea relaţii personale cu reprezentanţii diplomatici ai puternicei Germaniei la Bucureşti iar prin a sa concepţie neutră de politică externă menaja susceptibilităţile cabinetelor europene faţă de pregătirile militare României pentru o eventuală participare la război.
Exponat- colecţionar Coriolan Chiricheş

Totuşi, noul ministru de Externe, M. Kogălniceanu s-a dovedit mult mai energic faţă de alternativa antiotomană. Concret, prin memoriul înaintat Porţii la 16 iunie 1876, el revendica independenţa României prin formulări de tipul “recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui de România. După cum scria N. Iorga, “documentul face cea mai mare onoare omului care l-a scris şi diplomaţiei unui stat vasalcare a avut curajul să ridice acel nobil glas”. Poarta a respins însă aceste solicitări, iar celelalte Puteri Garante recomandau României rezerva totală în legătură cu evenimentele din Pen. Balcanică.

Diplomaţia secretă europeană era, în acelaşi timp, foarte activă. La 28 iunie 1876, la Reichstadt (Boemia), întâlnirea Ţarului Rusiei Alexandru al II-lea cu Împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph, se finaliza cu înţelegerea asupra intervenţiei militare a Rusiei împotriva I. Otoman, urmând ca la finele războiului, Austro-Ungaria să-și instituie controlul administrativ în Bosnia şi Herţegovina, iar Rusia să reanexeze sudul Basarabiei.

Din analiza desfăşurării ulterioare a evenimentelor şi a surselor din epocă se poate deduce că Domnitorul Carol I, M. Kogălniceanu, I.C. Brătianu au avut informaţii sau au intuit ceea ce se perfectase pe seama integrităţii României. Aşadar, colaborarea cu Rusia, în condiţiile tăcerii complice a Puterilor Garante la solicitările diplomaţiei româneşti privind garantarea teritoriului naţional, se prefigura ca unica soluţie. Pregătirile diplomatice şi militare trebuiau deci accelerate. Devenea din ce în ce mai clar pentru factorii de decizie români că Tratatul de la Paris nu mai exista şi nici iluzoriile lui garanţii privind integritatea României.

Scena vieţii politice interne a fost una foarte agitată în această perioadă. Domnitorul a tolerat punerea sub acuzare a foştilor săi miniştri conservatori prin votul Adunării Deputaţilor din 19 iulie 1876 din iniţiativa liberalilor radicali. Actul s-a dovedit a fi un abil instrument politic prin care opoziţia a fost neutralizată pe întreaga perioadă de desfăşurare a Războiului de Independenţă. Neimplicând în nici un moment Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ianuarie 1878, liberalii, prin I.C. Brătianu, au retras acuzarea într-un moment în care revendicările teritoriale ale Rusiei reclamau afişarea unei anumite solidarităţi interne.
Exponat- colecţionar Coriolan Chiricheş

La 24 iulie 1876, Domnitorul Carol I a numit un guvern liberal condus de I. C. Brătianu în urma câştigării alegerilor pentru Cameră. Decizia a urmat unei obiective reflecţii a Principelui, liberalii, cu o solidă bază parlamentară, promovând un discurs naţionalist, puteau forma un guvern stabil.

Pregătirea participării militare a României la războiul ruso-turc care se prefigura s-a realizat printr-o energică activitate diplomatică. Însă, din raţiuni de prudenţă în relaţiile cu Europa, portofoliul Externelor a fost oferit neutralistului N. Ionescu, profesorul de istorie de la Universitatea din Iaşi. În spatele” său, s-au purtat tratativele petru apropierea de Rusia.
Misiunile întreprinse de primul-ministru I.C. Brătianu la Sibiu în august 1876 (întâlnirea cu Franz Joseph) şi la Livadia în septembrie 1876 (discuţiile purtate cu Ţarul şi cancelarul Gorceakov) i-au adeverit iminenţa izbucnirii războiului ruso-turc şi trecerea 

trupelor ruse pe teritoriul României. Şeful guvernului român nu a reuşit să încheie un tratat politic cu Rusia, primind doar vagi promisiuni de despăgubire la sfârşitul războiului.

Colaborarea romano-rusă a fost grăbită de refuzul Turciei de a recunoaşte independenţa României, obiectiv urmărit de misiunea fratelui premierului, Dimitrie Brătianu la Constantinopol precum şi de menţinerea suzeranităţii asupra României inclusă printre “provinciile privilegiate” ale I. Otoman în noua sa Constituţie din decembrie 1876.

Concomitent cu acţiunile diplomatice ale guvernului, printr-o virulentă campanie de presă în paginile Timpului şi ale Pressei”, opoziţia conservatoare taxa ceea ce ea considera ca fiind politica aventuroasă a liberalilor, contrară Tratatului de Pace de la Paris, care putea avea consecinţe dezastruoase pentru existenţa statului român. Ca răspuns, în coloanele oficiosului guvernamental, Românul”, apăreau îndemnuri pentru ruperea legăturilor cu Turcia şi proclamarea independenţei.

Intervenţia militară a Rusiei fiind o chestiune de timp, Carol I a convocat Consiliul de Coroană din 2/14 aprilie 1877 în care a ridicat problema necesităţii încheierii convenţiei cu Rusia care să-i reglementeze tranzitul trupelor. Multe dintre personalitățile prezente s-au pronunţat împotriva convenţiei (I. Ghica, D.A. Sturdza) şi pentru menţinerea neutralităţii, însă, în final, opţiunea guvernului şi a domnitorului s-a impus, la ideea convenţiei aderând şi M. Kogălniceanu, fapt pentru care a fost cooptat în echipa ministerială reluându-şi portofoliul Externelor. Astfel că la 4/16 aprilie 1877 negocierile secrete româno-ruse se concretizau prin semnarea convenţiei care stipula libera trecere a trupelor ruseşti către Balcani în schimbul respectării drepturilor politice şi a integrităţii statului român.

Însă guvernul român a mers mai departe. În absenţa sprijinului Puterilor europene, el şi-a asumat gestul de a recurge la politica faptului împlinit prin dirijarea proclamării independenţei în Corpurile Legiuitoare ale ţării. Necesitatea actului a fost justificată de Kogălniceanu prin dorinţa României ca în momentul încheierii păcii, Europa să se găsească în faţa unei situaţii create de romani înşişi, iar Carol I îi scria tatălui său chiar la 9 mai 1877 că România a dorit să prevină anumite condiţii pe care Puterile le-ar fi putut impune în schimbul recunoaşterii independenţei.

De asemenea, prin proclamarea independenţei, România a ţinut să-şi marcheze poziţia distinctă în raport cu cele două puteri beligerante, Rusia şi Turcia, astfel că participării militare a României i s-a oferit semnificaţia unui război propriu cu puterea suzerană.


Momentul proclamării independenţei a fost plănuit în culisele puterii. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 7 mai 1877 se decisese ca M.Kogălniceanu să proclame solemnulk act în faţa deputaţilor, iar C.A. Rosetti, preşedintele Camerei să mijlocească printre partizanii săi în favoarea unui vot majoritar. De asemenea, din raportul consulului Belgiei în România, Frédéric Hoorickx aflăm că la întrunirile liberalilor de la hotelurile bucureştene “Herdan” şi “Bucureşti”, C.A. Rosetti s-a străduit să-şi convinsă fidelii să voteze independenţa cu promisiunea că în urma colaborării militare a României, ale cărei termene fuseserpă negociate de I.C. Brătianu la Cartierul General rusesc, Rusia urma să fie recunoascătoare României.

Şi, într-adevăr, la 9 mai 1877, răspunzând interpelării deputatului N. Fleva, în legătură cu modul în care guvernul acţionase după adoptarea moţiunii Camerei de rupere a legăturilor cu I. Otoman, M. Kogălniceanu rostea celebrul discurs în care s-a regăsit memorabila declaraţie: “Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare”.

Se impunea astfel ca actul independenţei să fie validat prin jertfa armatei române pe câmpurile de luptă ale Bulgariei, mai ales că executa deja misiuni de apărare a teritoriului naţional bombardat de artileria otomană.

Acceptat cu greu de partea rusă şi doar în contextul grav al înfrângerilor suferite de armata sa în faţa Plevnei (8, 18 iulie 1877), concursul militar al României s-a dovedit a fi unul deosebit de însemnat în obţinerea victoriei finale. În ciuda contribuţiei sale la efortul general de război, Rusia dar şi Puterile europene au făcut totul pentru a anula valabilitatea actului independenţei, privând România de avantajul noii sale poziţii politice în momentul păcii. Recunoscută de jure prin tratatele de pace de la San Stefano (19 februarie 1878) şi Berlin (1 iulie 1878), de facto, procesul recunoaşterii independenţei României s-a încheiat abia în anul 1880 după ce România a trebuit să îndeplinească condiţiile impuse privind cesiunea sudului Basarabiei către Rusia şi modificarea articolului restrictiv din Constituţie referitor la naturalizarea necreştinilor. 
Obţinerea independenţei de stat a avut multiple consecinţe. Colaborarea liberalilor radicali cu Domnitorul Carol I în realizarea proiectului independenţei le-a adus aprecierea acestuia, conducătorul lor, primul-ministru I. C. Brătianu exercitând funcţia de Şef al Consiliului, cu mici întreruperi, până în 1888. Epoca marii guvernări liberale îi va permite ca, în jurul nucleului liberalilor radicali, să constituie Partidului Naţional-Liberal.

Din perspectiva consecinţelor Războiului de Independenţă asupra situaţiei politice a Principelui Carol I, victoria armatei române a contribuit la creşterea popularităţii Dinastiei în conştiinţa opiniei publice româneşti, legăturile acesteia cu ţara consolidându-se. Însuşi şeful statului român constata cu satisfacţie în 1878 că, în urma epopeii independenţei, nici unul dintre oamenii politici români nu îi mai erau principial ostili, felicitându-se totodată pentru inspirata alegere a ”stângii” la guvernare, popularitatea acesteia putea atenua reacţiile defavorabile ale publicului românesc la adresa Tronului în urma pierderii unei părţi a teritoriului naţional.
Bibliografie selectivă
-        Berindei, Dan, Diplomaţia românească modernă de la începuturi până la proclamarea independenţei de stat (1821-1877), Bucureşti, 1995.
-        Cliveti, Gheorghe, România şi Puterile garante, 1856-1878, Iaşi, 1988.
-        Gheorghe Platon, Independenţa României şi Puterile europene. Reacţii şi atitudini”, în Gheorghe Platon, De la constituirea naţiunii la Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. II, Universitatea “Alexandru I. Cuza” Iaşi, 1998.
-        Iorga, Nicolae, Războiul pentru independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit, 1927.
-        Memoriile Regelui Carol I al României- de un martor ocular, ediţie şi indice de Stelian Neagoe, vol. III 1876-1877, Bucureşti, 1995.
-        Nicolae Corivan, Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei României, Bucureşti, 1977.
-        Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, tom I, 1866-1877,  Bucureşti, 1909.
-        Ştirbăţ, Gheorghe-Florin, Viaţa politică internă a României în vremea Războiului de Independenţă (Teză de doctorat), Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi, 2011.
  expoziţia cu tema ,, Războiul de Independenţă”
Exponat- colecţionar Coriolan Chiricheş

Preşedintele Asociaţiei Filatelice şi Numismatice Botoşani domnul Coriolan Chiricheş a prezentat expoziţia cu tema ,, Războiul de Independenţă” exprimat prin material filatelic, carte poştală, plicuri, medalii şi decoraţii. 

Exponat colecţionar dr. Gică Mariţanu
Exponat colecţionar Gh Bocan


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu