Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti - d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
.jpg)
În imagine document din muzeul ,, Mihai Eminescu" Ipoteşti
Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII şi XIX, poetul şi-a asimilat viziunile poetice occidentale, creaţia sa aparţinând unui romantism târziu. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.
.JPG)
Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în şedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas.
În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucureşti. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
,,Mănăstirea de călugăriţe Agafton,
se află lângă pădurea Baisa, la 8 km de Botoşani pe şoseaua ce duce spre Suceava. Aici, la mănăstirea Agafton, au fost călugăriţe şi surorile Ralucăi Eminovici: Fevronia, Sofia şi Olimpiada şi o nepoată, Xenia Velisari.
De la Ipoteşti, Mihai Eminescu va pleca singur sau cu fratele său Ilie, spre mănăstirea Agafton, luând-o pe sub poalele pădurii Baisa. Rămâneau la mănăstire chiar şi zile întregi, la mătuşa Fevronia care-i iubea şi se ocupa de educaţia lor, ajutând-o în acest fel pe sora ei, Raluca. Ea dispunea de condiţii bune de locuit, îi plăcea să gătească şi-i învăţa pe copii carte. Aici, la mătuşa Fevronia, vor sta şi surorile sale, Aglaia şi Harieta, de multe ori şi este mai mult ca sigur ca primele buchii să fie învăţate aici. De altfel, Harieta, care era oloagă nu a făcut nici-o şcoală şi cu toate acestea ştia să citească şi avea un scris caligrafic. Mătuşa Fevronia îl ajută pe Mihai la descifrarea alfabetului chirilic, el având acces la cărţile şi manuscrisele din mănăstire, cum erau: ,,Apostol” tipărit în 1774; ,,Octoih” din 1774; ,,Didahiile lui Ilie Miniat” din 1837; ,,Psaltire” din 1794; ,,Rânduială la facerea rasoforului” din 1815; ,,Împărţire de grâu a Sf. Ioan Gură de Aur” din 1834 şi multe altele. În vacanţele de vară, Mihai stătea mai mult pe la Agafton şi cerceta manuscrisele din biblioteca mănăstirii, peisajul şi liniştea de aici atrăgându-l în mod deosebit.
Viaţa de mănăstire, participarea la slujbele religioase îl sensibilizează pe Mihai de la o vârstă fragedă, ceea ce a făcut ca, mai târziu, să scrie o serie de poezii de inspiraţie religioasă, ca: Învierea; Rugăciune; O, chilia mea sărmana; Preot şi Filozof; Colinde colinde, Răsai asupra mea, Legenda lui Iisus, Melancolie, Mortua est, Cu mine zilele-ţi adaogi etc.
Asupră-ne coboară
O, maică prea curată
Şi pururea
fecioară, Marie!
.jpg) |
| In imagine foto vechea mănăstire Agafton |
 |
| In imagine statuia poetului în faţa Liceului ,, Mihai Eminescu" |
 |
| În imagine foto bustul lui Mihai Eminescu la mănăstirea Agafton- |
 |
| In imagine mormântul Olimpiadei Iuraşcu |
La mănăstirea Agafton, Eminescu va reveni de mai multe ori să-şi viziteze şi mătuşile sale, pe care le preţuia atât de mult. În 1875, afirmă fratele său Matei (care era elev la Şcoala militară din Iaşi ), Mihai se duce la Agafton să-şi viziteze mătuşile. Maica Fevronia organizează o şezătoare de tors lână, unde au participat mai multe călugăriţe. Pentru acest eveniment, Fevronia serveşte musafirii cu stafide, cafea, cofeturi, icre negre, carne şi peşte, deci o adevărată masă boierească.Printre călugăriţe se afla şi Zenaida Pisoschi, care spune povestea lui Călin (file din poveste), pe care Eminescu o va versifica:
„De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”.
La Biblioteca Academiei Române se află un pateric miscelaneu, cota 1064, scris la mănăstirea Neamţ în 1742, ajuns în posesia preotului Vasile din Botoşani, în anul 1844, iar mai târziu în posesia maicilor Fevronia, Safta şi Olimpiada Iuraşcu, la Agafton, unde Eminescu a avut posibilitatea, cel puţin să-l răsfoiască. Pe fila 92, în partea de jos, se află o însemnare autografă a poetului Mihai Eminescu (Catalogul vol. IV Manuscrise româneşti, B.A.R. p. 20).
Aici, la mănăstirea Agafton, a existat şi există şi astăzi, un bogat tezaur de carte veche bisericească, manuscrise din anii 1730-1800, cărţi ce au fost cercetate şi citite de Mihai Eminescu în timpul vacanţelor sale, când petrecea multe zile în liniştea mănăstirii şi departe de ochiul vigilent al lui Gh. Eminovici.
Printre cărţile aflate la Mănăstirea Agafton se găsea şi ,,Mărgăritele” lui Vasile Iuraşcu, carte de rugăciuni unde acesta îşi notase toate datele importante din viaţa familiei sale. Această carte a fost citită, cu siguranţă, şi de Mihai Eminescu, în perioada când venea la Mănăstirea Agafton, la mătuşile sale şi a văzut, cu siguranţă şi însemnările făcute de bunicul său.
Eminescu a devenit un copil credincios, cu respect pentru obiceiurile creştine ale poporului român, lucru ce se observă, din plin, în poeziile sale şi în scrierile de la ziarul ,,Timpul”.
Gala Galaction, referindu-se la întâlnirea şi legătura dintre copilul Mihai şi maica Fevronia spune: ,,Dar aceasta însemnează că Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani….a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”( Gala Galaction- Mihai Eminescu- Ed. Junimea, Iaşi-1987 ). Înţelegem din aceasta că schitul din Făt –Frumos din tei unde: ,,Mâine-n schit la Sfânta Ana/ Vezi găsi pe cel din stele/ Mângâierea vieţii tale/ Mântuirea feţei mele”, este de fapt mănăstirea Agafton.
Gala Galactin concluzionează în aceeaşi lucrare: ,,Aceste câteva imagini din viaţa monahală, Eminescu le-a prins; mic copil stând lângă Maica Fevronia, în strană la M-rea Agafton. A fost el oare de faţă la vreo juruinţă călugărească?”.
 |
| Olimpiada Iurascu |
Ion Slavici, prietenul poetului, mărturiseşte că, în anul 1869, când erau la studii la Viena, Eminescu era un bun cunoscător al religiilor: ,,Eu crescusem în biserică; iară el cunoştea, la vârsta de douzeci de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci şi pe ale lui Platon, pe ale lui Confuciu, Zoroastru şi Buda şi punea religiozitatea, orişicare ar fi ea, mai presus de toate”. Acest citat cred că spune foarte mult în legătură cu atitudinea şi cunoştinţele lui Mihai Eminescu despre biserică şi faptul că le cunoştea la vârsta de 20 de ani, dovedeşte că el era interesat încă din copilărie de credinţa neamului românesc şi a fost crescut de mic în acest spirit.
Monahia Agafia Moisa, le-a cunoscut bine pe surorile Ralucăi Iuraşcu, maicile Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu, stareţa mănăstirii, dar şi pe Xenia Velisarie, nepoata lor care a stat în aceeaşi chilie şi după moartea lor a rămas stăpână în casă. Vasile Iuraşcu a construit la Agafton două case, una pentru Fevronia şi alta pentru Olimpiada şi Sofia.
Agafia Moisa, vorbeşte şi despre poetul Mihai Eminescu, din cele auzite de la celelalte măicuţe: ,,Venea regulat în fiecare vară la maicile Iuraşcu, mătuşile lui. Povestea maica Olimpiada că venea la ele, stătea câte-o săptămână, se ruga în biserică şi mai ales asculta cântarea maicilor de la strană. Îi plăcea cum cântă. Era totdeauna singuratic. Venea mereu singur. Apoi, se ducea aproape de mănăstire, pe un deal în pădure, unde este o poiană frumoasă, liniştită. Acolo stătea ceasuri întregi, singur. Medita, admira priveliştea codrilor seculari de pe dealuri, scria poezii. Asculta clopotele mănăstirii. Seara se întorcea la maicile Iuraşcu, se ruga, mânca ceva şi se culca. Toate acestea ni le povestea maicile bătrâne şi mătuşile lui. După ce s-a îmbolnăvit nu mai venea aşa des. Dar maicile Iuraşcu mereu plângeau şi dădeau slujbe la preoţii mănăstirii pentru sănătatea lui. La fel ne povestea şi vara lui, maica Xenia Velisarie. Iar după ce a murit Eminescu, maicile îi făceau regulat colivă şi parastas la biserică, în fiecare sâmbătă".
Aceste afirmaţii confirmă faptul că Mihai Eminescu era un om credincios iar rugămintea lui din spovedania de la Mănăstirea Neamţului o întăreşte: ,, Părinte, să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o Mănăstire de Maici şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă ,,Lumină lină".
Viaţa monahală de la Agafton l-a ajutat pe Eminescu să-şi formeze o concepţie sănătoasă despre biserică şi rolul ei în viaţa societăţii româneşti: „biserica păstrează limba şi naţiunea şi e prin aceasta cea mai înaltă instituţiune de cultură”. Biserica Ortodoxă este la Eminescu: ,,maica spirituală a neamului românesc, cea care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică şi care a fost azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are Stat”.
Referindu-se la jertfa lui Iisus Hristos, in ziarul ,,Timpul" din 12 aprilie 1881, Eminescu spune:,,A se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă".
Mihai Eminescu a fost profund creştin, afirmând că: ,,Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.
,,A pus în tine Domnul nemargini de gândire,
Ast, nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume şi în vecie ţine”
( Feciorul de împărat fără stea)Poezia sa, cu profund mesaj religios, Rugăciune, exprimă concepţia poetului despre divinitate, rugându-se Sfintei Marii să-l ajute în momentele grele din viaţa sa:,,Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cercul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”.Mihai Eminescu a luat atitudine în Curierul de Iaşi asupra influenţei austriece asupra Mitropoliei din Suceava, cea mai importantă şi ,,cea mai însemnată în Orient prin spiritul ei". El scrie în 1876:,, Şi nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului şi de Hristos iubitorului Ştefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar Mitropolia Sucevei cu moaştele Sf. Ioan cine se-ngrijeşte de ea?...Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei se datoreşte introducerea limbei române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc".
Mihai Eminescu şi-a dat seama de marea importanţă pe care o are biserica strămoşească asupra menţinerii spiritului naţional, a limbii române şi obiceiurilor poporului român, în condiţiile de ocupaţie străină.
Mergând astăzi pe urmele lui Eminescu la Agafton, găsim vechea bisericuţă de lemn, unde se află două picturi ale mătuşilor sale: Sofia şi Olimpiada. În această biserică a intrat şi s-a închinat, de multe ori, şi Mihai în vizitele sale la Agafton. În cimitirul mănăstirii se află mormântul Olimpiadei Iuraşcu, care a fost stareţă până la săvârşirea ei din viaţă. Biserica nouă, unde Mihai a participat la slujbe, este şi astăzi loc de rugăciune, chiliile mătuşilor sale, Fevronia şi Sofia, fiind între timp refăcute,,
În prezent la mănăstirea Agafton s-a reluat viaţa de obşte, s-a renovat chilia Olimpiadei Iuraşcu, stareţa mănăstirii, s-au terminat lucrările de restaurare a bisericii noi, adăugându-se un spaţios pridvor.
După 15o de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, la mănăstirea Agafton, s-a dezvelit un bust din marmură al poetului, sculptat de Marcel Mănăstireanu, ca semn de preţuire şi de aducere aminte că poetul a trecut de multe ori pe aici, loc care a contribuit şi el la formarea concepţiei despre lume şi viaţă acestuia şi care i-au influenţat creaţiile sale poetice.
Articol publicat în ,, Luceafărul"
Autor :Ing. Nicolae Iosub-Botoşani
BIBLIOGRAFIE:1. Ioanichie Bălan – Patericul românesc, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, 1998.2. Al. H. Simionescu – Mănăstirea Agafton, 1929, Ed. B. Saidman, Botoşani.
3. Ion Roşu – Legendă şi adevăr în biografia lui M.Eminescu, Ed. Cartea Românească, 1989.
4. I. D. Marin – Eminescu la Ipoteşti, Ed. Junimea Iaşi, 1979.5. Ştefan Ciubotaru – Istoria Bisericii Ortodoxe Botoşănene
EMINESCU DESPRE CREDINŢĂ ŞI RELIGIE
,,De ce Christos e aşa de mare? Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. Când iubirea este- şi ea este numai când e reciprocă- şi reciprocă absolut, vasăzică universală; când iubirea e, cearta e cu neputinţă şi, de e cu putinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînnoite şi mai adânci încă decum fusese-nainte” (M. Eminescu-Manuscris nr.22579).♦ ♦ ♦
,,Care este cestiunea principală la religie? Este ca ea să fie un adevăr absolut în privinţa simbolurilor ei, în privirea formelor ei exterioare- sau să cuprinză înlăuntru-i o repartiţie de idei astfel încât, asemenea cântarului, să arate totdeauna că răul este rău, binele bine. Dacă o religie pozitivă îndeplineşte această din urmă condiţie, ni se pare că capetele seci pe care le produce pământul ar putea să se dispenseze de cercetări asupra adevărului istoric a celor cuprinse în Biblie” (M. Eminescu- Manuscris nr.2275B- Cestiunea principală în religie).
♦ ♦ ♦
,,Virtutea e drepul nepus în discuţiune- dreptul e echilibrul. Echilibrul e lumea”.
♦ ♦ ♦
,,Omenia omenie cere şi cinstea cinste”- M. Eminescu
,, Ce au fost românii pe când eu n-am fost, se-nreabă el, ce vor fi ei, când eu n-oi mai fi. Oare eu, tu, el, nu e totuna. Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântec- ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu” ( Ms. 2262, f2 ).◊ ◊ ◊ ◊ ◊
,,Doliul este umbra ce-o aruncă cei duşi în altă lume asupra chipurilor celor rămaşi pe pământ” ( Ms.2258, f 170 ).◊ ◊ ◊ ◊ ◊
,,Moralitatea e pentru suflet identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat”.
◊ ◊ ◊ ◊ ◊,,Morala serveşte pentru a explica în rău faptele bune ale oamenilor şi în bine faptele lor reale "
Îm imagine foto stânga Olimpiada Iuraşcu Două surori ale Ralucăi Juraşcu, soţia căminarului Eminovici, erau călugăriţe la schitul Agafton, pe care-l vizita pe Eminescu.
 |
| În imagine dreapta Raluca Iuraşcu Eminovici mama lui Mihai Eminescu |
,,De altfel spaţiul Ţării de Sus (al Moldovei de nord) a păstrat până astăzi reputaţia teritoriului încărcat de aura pietăţii, prin numărul impresionant de chinovii care-l acoperă. Pe de altă parte, copilul a dobândit primele învăţături de la preotul satului, care, fireşte, l-a iniţiat în buchile scrierilor bisericeşti, familiarizându-l de timpuriu cu acele cărţi ce cuprindeau toată tradiţia ortodoxiei. De acolo i-a rămas lui Eminescu acea ştiinţă a descifrării manuscriselor vechi care avea să-l uimească mai târziu şi pe savantul Gaster, şi mai cu seamă, iubirea pentru savoarea şi preţul cuvântului vechi, ca şi pentru instituţia bisericii naţionale. Primii ani de şcoală nu i-au fost de fel pe plac. Smuls din natură, cartea lui predilectă, ca şi din universul satului patriarhal din care se simţea a face parte integrantă (spre marea supărare a tatălui, boiernaşul de ţară, Eminovici), copilul a suportat greu despărţirea. A fugit de câteva ori de la şcoală întorcându-se spre pădurea prietenă şi muzica ei devenită pentru el fiinţială, spre satul cu rânduielile lui din veac, cu gândirea lui tradiţională, „poveşti şi doine, ghicitori, eresuri", ce fruntea-i de copil înseninară. Aci, în sat, în pădurea plină de taine, s-a format matricea structurii eminesciene, s-au prins rădăcinile cunoaşterii.Dar fugile acelea din şcoală, din severa disciplină germană de la Cernăuţi, inadecvarea elevului la rigorile unei metode de predare seci şi inutile, însemnau deja mijirea unui refuz faţă de constrângerile lumii exterioare, refuz care avea să culmineze, la începutul adolescenţei, cu părăsirea casei părinteşti şi pornirea pe propriul drum, atât de incert.În afara orizontului sufocant de cunoaştere în care îl ţinuseră puţinii ani de şcoală pe care îi compensase însă cu lecturi bogate, ceea ce îl depărtase de pădure şi sat, fusese şi moartea acelei copile din Ipoteşti de care se îndrăgostise, copilăreşte. Într-un fragment din manuscris, cu titlul Elena, poetul consemna dureroasa pierdere. Se întâlnise întâia oară cu moartea, întâlnire care pentru tineri e totdeauna un şoc. Iar pentru gândul lui, neastâmpărat şi chinuit de întrebări, a generat dubii grave în legătură cu sensul însuşi al vieţii. Aceste dubii aveau să sporească neîncetat în anii următori în care s-a despărţit definitiv de casa părintească. Pe drumurile spaţiului românesc, însoţind trupe de actori sau făcând cu piciorul drumuri ca acela, de pildă, de la Cernăuţi la Blaj (Roma Mică, aşa cum l-a numit) şi-a însuşit mai adânc cunoaşterea realităţilor neamului şi în special rădăcina transilvană care l-a dus la construirea mitului dacic, temei sigur şi statornic al ideii unităţii naţionale"
Material prezentat în,,Eminescu între credinţă şi cunoaştere"de Maica Benedicta şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga
Despre
MONAHIA XENIA VELISARIE
Mănăstirea Agafton
(1852-1926)
Mănăstirea Agafton
(1852-1926)
,,Maica Xenia
Velisarie a fost o floare binecuvântată în obştea Mănăstirii Agafton.
S-a
născut în comuna Ipoteşti. Mama ei era soră cu mama poetului Mihai Erminescu şi
cu maicile Fevronia, Sofia şi Olimpiada Iuraşcu din Agafton. Pe când copila
avea zece ani, a venit schimonahia Fevronia din mănăstire şi a zis mamei sale:
- Soră, tu eşti
săracă şi ai copii mulţi. Dă-ne nouă o fată s-o creştem, s-o facem călugăriţă,
ca să se roage lui Dumnezeu pentru voi şi să fie moştenitoarea noastră în
mănăstire.
- Cu bucurie, maică Fevronie. Îţi dau pe asta mai mare!
Aşa a ajuns în
mănăstire maica Xenia. Aici a fost crescută cu multă grijă în casa mătuşilor
ei, învăţând de mică ascultarea, smerenia, cântarea bisericească şi sfânta
rugăciune. Ajungând în vârstă, s-a făcut mireasă lui Hristos şi lăuda pe
Dumnezeu ziua şi noaptea. Ucenicele ei spun că maica Xenia era din copilărie o
fiică tăcută, retrasă şi iubitoare de linişte; se ruga mult, postea mereu şi
avea darul lacrimilor.
- De ce plângi,
maică Xenia? o întrebau ucenicele.
- Plâng pentru vărul meu că a avut o viaţă zbuciumată şi a murit de tânăr!
Venea mereu pe la noi. Ne citea din cărţile lui, iar noi îi vorbeam de Dumnezeu
şi îl îndemnam să se roage. De atunci îi fac regulat parastas la biserică.
Aşa s-a nevoit
maica Xenia 60 de ani în Mănăstirea Agafton, slăvind pe Dumnezeu şi rugându-se
pentru oameni. În vara anului 1926 a adormit cu pace şi a fost înmormântată în
cimitirul mănăstirii". sursa (
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu