Maria-Panciuc Bucataru „Mărturii scrise –corespondenţă”

Maria-Panciuc Bucataru
„Mărturii scrise –corespondenţă”

autor muzeograf Ghe. Median

                                                               

După publicarea în ultimii doi ani, a patru cărţi de poezii şi a două romane, Maria Penciuc Bucataru, este prezentă zilele acestea în librării, cu o nouă carte.  Intitulată „Mărturii scrise – corespondenţă”, cartea, în două volume, apărută la Editura „Quadrat” din Botoşani, cuprinde o parte a corespondenţei autoarei cu diverse personalităţi ale lumii ştiinţifice şi literare româneşti, din perioada în care a ocupat funcţia de director al Muzeului Judeţean Botoşani, extrase din presă relative la activitatea muzeistică botoşăneană, fotografii care o înfăţişează alături de colegi şi colaboratori, un interesant interviu cu pictorul Aurel Bordenache, relatări referitoare la cele trei ediţii ale Taberei de creaţie pentru amatori din judeţele Moldovei, pe care le-a organizat între anii 1987-1989, felicitări şi cărţi de vizită primite din partea unor personalităţi şi consideraţii personale faţă de oamenii şi întâmplările cu care a interacţionat sau cu care s-a confruntat în acest răstimp.

            Pentru cei care nu ştiu, sau poate au uitat, Maria Panciuc Bucataru, a făcut parte din colectivul Muzeului Judeţean Botoşani timp de 11 ani, între 1975-1981 ca muzeograf în cadrul Oficiului Pentru Patrimoniul Cultural Naţional şi între 1981-1986 ca director al instituţiei. Această perioadă, cu mult mai scurtă decât ce anterioară, în care a a fost angajată a Direcţiei Sanitare a judeţului Botoşani şi semnificativ mai lungă decât cea care i-a urmat, în care a lucrat ca activist al Consiliului Judeţean al Sindicatelor, a rămas, aşa cum sincer o recunoaşte, cea mai importantă etapă a vieţii sale :  „Norocul de a munci într-un muzeu mi-a păstrat nota de sensibilitate cu care m-am născut. Şi azi trăiesc din seva pe care specificul muncii din muzeu mi l-a insuflat, cu bucuriile şi modestele realizări pe care le-am avut în acele vremuri”.                                                                                                               .       Mulţimea de evenimente pe care le-a trăit în acest răstimp, împlinirile şi dezamăgirile, succesele sau neîmplinirile în activitatea profesională şi în cea de manager, dorinţa de a face cât mai mult şi obstacolele de ordin material sau politic cu care s-a  confruntat, prieteniile şi antipatiile de care a avut parte, constituie argumentul care a făcut-o să scrie această carte.   

          Ca muzeograf, având în atribuţii inventarierea şi întocmirea fişelor de evidenţă a icoanelor şi lucrărilor de artă plastică, a desfăşurat o activitate laborioasă, care a presupus cercetarea fiecărui lăcaş de cult, deplasarea în toate localităţile judeţului, şi în acelaşi timp, cunoaşterea multor artişti sau colecţionari, unii dintre aceştia rămânându-i apropiaţi pentru multă vreme.

          Ca director, s-a implicat cu energie şi determinare în activitatea instituţiei, reuşind să realizeze lucruri deosebite, cu care se mândreşte. Amintim dintre acestea, înfiinţarea laboratorului de restaurare ceramică, de la Muzeul Judeţean de Istorie, amenajarea „Colecţiei etnografice Maria şi Nicolae Zahacinschi”, de la Mihăileni şi organizarea unui mare număr de activităţi culturale, între care sesiunile anuale de comunicări ştiinţifice, onorate de personalităţi de prestigiu ale muzeografiei şi lumii ştiinţifice româneşti şi internaţionale.

          Dintre toate activităţile pe care le-a manageriat în anii în care s-a aflat la conducerea Complexului Muzeal Botoşani, cum se intitula în acei ani Muzeul Judeţean, cele pe care le-a păstrat mereu vii în suflet, şi pe care le-a tezaurizat, au rămas sesiunile de comunicări ştiinţifice anuale ale muzeului.

Cu prilejul acestora, a putut să cunoască direct numeroase personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti venite la Botoşani, pentru care a fost o gazdă primitoare, deschisă, şi cărora le-a prezentat cu bucurie instituţia pe care o conducea şi tot ceeace avea era demn de văzut  într-un judeţ în care unele dintre ele veneau pentru prima oară. Cu multe dintre acestea a înteţinut de-a lungul anilor o activă corespondenţă, parte dintre aceasta fiind inclusă în lucrarea de faţă.

          În partea introductivă a fiecăruia dintre cele două volume ale cărţii, autoarea povesteşte, cu o emoţie uşor de sesizat, amănunte din activitatea sa, întâmplări care i-au produs satisfacţie, sau, din contră, au mâhnit-o, şi evocă personalităţi din mediul politic şi cultural botoşănean şi naţional, cu care a  avut tangenţă (Haralambie Alexa, Gheorghe Jaucă, Mihai Mişoancă, Elena Moşneagu, Dana Pietraru, Florian Georgescu, Eugenia Greceanu, Manolache Brudiu, Alexandra Bolomey, Gheorghe Florescu, Alexandru Păunescu, Aurel Bordenache, Emilia Sărăţeanu, Marcel Olinescu etc.). Dintre acestea, autoarea a acordat o atenţie deosebită ultimilor trei, artişti plastici a căror legătură cu Botoşanii a redescoperit-o şi pus-o în valoare, cu care a întreţinut o intensă relaţie epistolară, cărora le-a organizat expoziţii personale la Botoşani şi le-a dedicat pliante de prezentare.                       

          Partea cea mai consistentă a celor două volume ale cărţii este acordată corespondenţei, autoarea inserând un mare număr de scrisori, primite de la personalităţi din mediul cultural, cu precădere muzeistic, românesc.  Cele mai multe sunt legate de activitatea ştiinţifică a muzeului – sesiunile ştiinţifice anuale organizate sub titlul „Permanenţe ale istoriei, judeţul Botoşani străvechi pământ românesc, vatră de locuire continuă” şi Colocviile „Nicolae Iorga”, semnatarii lor adresându-i-se personal, pentru a-şi confirma participarea la aceste manifestări, pentru a-şi anunţa titlul comunicării sau pentru a cere diverse lămuriri în legătură  cu ceea ce avea să se întâmple.

          Un număr semnificativ de scrisori se referă la activităţile desfăşurate de semnatarii lor, legate de  istoria şi cultura oraşului şi judeţului Botoşani: săpături arheologice, cercetări monografice, expoziţii de artă, etc. Printre cei care semnează astfel de scrisori se numără arheologii Manolache Brudiu şi Alexandru Păunescu,  artiştii plastici Marcel Olinescu, şi Emilia Sărăţeanu, scriitorul şi criticul de artă Eugen Pohonţu şi arhitecta Eugenia Greceanu.

Remarcăm, la multe dintre scrisori, o notă de familiaritate, expeditorii adresându-i-se Mariei Bucataru ca unei persoane apropiate. Faptul, oarecum neobişnuit, se  datorează, credem, manierei speciale în care aceştia au fost trataţi atunci când au venit la Botoşani, de cele mai multe ori, directoarea muzeului nefăcând diferenţa între oaspeţii muzeului şi proprii săi musafiri. Confirmă acest fapt, numărul mare de felicitări, cărţi de vizită, telegrame şi cărţi poştale primite de Maria Panciuc Bucătaru în anii petrecuţi la muzeu, incluse în capitole separate în ambele volume.

Din mulţimea de scrisori cuprinse de cele două volume, unele se remarcă pentru importanţa lor documentară. Astfel, în scrisoarea pe care i-o adresează la 14 februarie 1981, Eugen Pohonţu evocă vizita pe care i-a făcut-o pictorului Andronic Ţăranu, amintind un amănunt interesant, neîntâlnit consemnările, puţine de altfel, despre acesta: „ În casa lui, care se găsea pe la începutul şi pe dreapta străzii „Armeană” (cum se intră de pe Şoseaua Naţională), mi-a fost dat să văd prin 1914-1915, un întreg perete de portrete de figuri botoşănene, executate „lins” în manieră academică, în centru fiind un autoportret (cu căciulă pe cap), executat în manieră impresionistă, culorile fiind aşezate mărunt, cu vârful cuţitului de pictură, unele lângă altele, într-o coloraţie bogată. După moartea artistului, aceste lucrări s-au împrăştiat. Cred, căci toate n-au părăsit oraşul. Trebuie să se găsească pe la deţinătorii cunoscuţi”. ( vol 2, f, 112-113).

Dintr-o scrisoare nedatată, primită din partea pictoriţei Emilia Sărăţeanu, aflăm întâmplarea fericită care i-a deschis acesteia drumul spre cariera artistică. Elevă în primul an al Şcolii Normale de Învăţătoare din Botoşani, în anul 1918, atrasă de pictură şi preocupată de ideea studierii picturii la Şcoala De Belle Arte din Bucureşti, aceasta obişnuia ca în pauzele dintre ore să rămână în clasă şi să picteze, ignorând cerinţa impusă de conducerea şcolii de a folosi acest timp pentru recreere. Într-una din zile, pedagoga Maria Bernar a observat-o şi a reclamat-o directoarei  Olga Savinescu, care i-a cerut să-i prezinte îndată ceeace picta. „Când a văzut i-a plăcut şi admirând m-a sfătuit să nu mă mai ascund că va avea grijă să-mi dea timp şi material să lucrez pentru şcoală, iar recreaţia în aer este absolut necesară pentru sănătate. Într-adevăr am lucrat mult pentru şcoală, dar datorită acestui fapt mi-a obţinut o bursă de la judeţ, după ce reuşisem direct în anul IV la Belle Arte Bucureşti, bursieră ca şi în Şcoala Normală”.( vol. 2, f. 149).

 Informaţii demne de a fi consemnate, găsim şi în scrisorile care i-au fost adresate de arhitecta Eugenia Greceanu, autoarea lucrării „Ansamblul urban medieval Botoşani”, apărută în anul 1981. Ne oprim doar asupra celei din scrisoarea din 21 februarie 1982, din care aflăm că distinsa arhitectă nu s-a rezumat doar la scrierea cărţii mai sus amintite, ci, a atras atenţia celor care se ocupau cu sistematizarea Botoşanilor asupra recuperării unor elemente deosebite de la casele ce urmau a fi demolate, lucru, din păcate, nerealizat, în ciuda faptului că Legea privind ocrotirea patrimoniului cultural naţional intrase în vigoare în anul 1974, iar din anul 1981, apăruse un decret, care prevedea înfiinţarea unor comisii care să indice ce trebuie recuperat de la o clădire ce se dărâmă. „ I-am întrebat pe tinerii arhitecţi blazaţi -Bantaş (Bantuş n. n.) şi Botez- de ce nu s-au recuperat balcoanele de la Casa morii şi de la Teatrul Petrache Cristea, dat fiind că această comisie trebuia să existe. Răspunsul a fost că foarte multe comisii, comitete există doar pe hârtie, fără nicio activitate”.  (vol 1, f. 108). Ţinând cont de această situaţie, Eugenia Greceanu o informa pe corespondenta sa, că l-a sfătuit pe arhitectul muzeului ( Cezar Rebenciuc n. n.), să urmărească atent toate clădirile ce urmau a fi demolate, „să facă în primă urgenţă releveul caselor propuse pentru dărâmare în proiectele noi… cu care ocazie, măsurând casele din pivniţă până în pod,  poate stabili şi lista obiectelor, respectiv părţi din construcţii, care ar trebui recuperate.” (vol 1, f. 109).

         Nu putem încheia prezentarea volumului, fără a aminti de scrisorile farmaciştilor bucureşteni, soţii Nicolae şi Maria Zahacinschi, care fac referire la bunurile donate în vederea amenajării expoziţiei etnografice „Colecţia Maria şi Nicolae Zahacinschi” de la Mihăileni. Corespondenţa, purtată de-a lungul a şase ani, detaliază modul în care a luat fiinţă colecţia etnografică de la Mihăileni, deschisă publicului în luna iunie 1986, şi pune în evidenţă dăruirea cu care Maria Panciuc Bucataru s-a implicat în acest proiect, finalizat la doar câteva săptămâni de la plecarea acesteia din muzeu, dar pe care şi-l poate asuma ca pe una dintre realizările importante pe care le-a avut.

        Cartea Mariei Panciuc Bucataru, asemenea altor cărţi de această factură semnate de autori botoşăneni ( Angela Paveliuc Olaru „O viaţ㔺i Andrei Cardaş „De la socialism la capitalism şi înapoi”), constituie nu numai o modalitate prin care autoarea îşi prezintă activitatea, poate prea puţin cunoscută sau minimalizată de varii persoane, ci şi un mijloc de readuce în amintire a numeroase persoane şi întâmplări din zona culturii, ceeea ce îi întăreşte caracterul de cronică a unui timp, utilă pentru cei care, peste ani, vor dori să reconstituie profilul societăţii botoşănene de la cumpăna secolelor XX şi XXI. O recomandăm, prin urmare, ca pe o lectură interesantă, şi aşteptăm noile cărţi pe care autoarea a promis că ni le va oferi în viitorul apropiat.