Din istoria învăţământului- Contribuţia marilor personalităţi C. Angelescu, Spiru Haret şi N. Iorga în modelarea învăţământului românesc

,, Şcoala face parte din vechiul tezaur al limbi române", ( Nicolae Iorga)

,, Istoria naţională e ştiinţa cea mai temeinică pentru întărirea conştiinţei de neam, e cea mai mare măsură să lege şi mai mult solidaritatea dintre azi şi ieri, dintre trecut şi prezent, să adâncească în sufletele noastre cultul strămoşilor pe care se sprijină tăria şi mărirea unei patriei", ( E. Lovinescu)

Din istoria învîţământului

Prima şcoală latină cunoscută este cea prezentată în ,, Legenda Sf Gerard", care funcţiona în Banat în 1028. A fost înfiinţată cu scopul pregătirii personalului de cult şi misionarilor. 

Între anii 1200-1300, apar şcolile de pe lângă episcopiile din Oradea, Alba Iulia.

În Ţara Românească şi Moldova erau organizate şcoli de nivel inferior în care se  predau noţiuni de citire, scriere şi aritmetică, şi şcoli de nivel mediu în care se punea accent pe gramatica limbii române şi slavonă, pe studiul aritmeticii, geometriei şi caligrafiei pentru redactarea actelor.

Exista şcoli de nivel superior (academii) unde se studia gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria şi muzica. Existau şcoli mănăstireşti care erau organizate şi funcţionau pe lângă mănăstiri, episcopii sau biserici, în scopul pregătirii personalului de cult în general al preoţilor.

Mai existau şcoli domneşti care, după denumire erau organizate şi susţinute prin grija domniei, în care se pregăteau slujbaşii pentru Cancelaria domnească, vameşii şi dascăli.

Mai erau şi şcoli orăşeneşti prin care se pregăteau pe lângă fiii familiilor bogate viitorii slujbaşi ai administraţiei oraşului, logofeţi sau strângători de biruri.

Limbile Greaca și latina au fost dominante în şcoli. 

În Moldova, un Colegiu Latin (Schola Latina) a fost fondat la Cotnari, lângă Iași, de către Iacob Eraclide, apoi, tot la Cotnari a funcționat în vremea lui Petru Șchiopul (1574 – 1578), o altă școală latină, cu profesori iezuiți aduși din Polonia. 

 La 1634, este înființată la Iași, de către domnitorul Vasile Lupu, Academia Vasiliană, cu predare în limbile slavonă și latină, organizată după modelul Academiei Movilă dinKiev (creată de mitropolitul Petru Movilă. în 1707, Antioh Cantemir fondează Academia Domnească din Iași, cu predare in limba greacă, o instituție similară cu Academia Domnească de la București.

 În Țara Românească, istoria învățământului superior, a început la sfârșitul secolului 17-lea. Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării Românești, a fondat Academia domnească de la București in 1694. Educația a fost disponibilă numai în limba greacă. În 1776,Alexandru Ipsilanti, domnitorul Țării Românești, a introdus noi cursuri în cadrul Academiei. De la acea dată, franceza și italiana au început să fie predate de asemenea. învățământul privat a fost, de asemenea disponibil. Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească. 

În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească. În Transilvania, conform regulilor austriece, cea mai mare parte a educației a fost fie în limba germană sau latină. Structurile medievale, cum ar fi șerbia și un puternic sistem de breasle au supraviețuit până în secolul al 19-lea. Astfel, a fost o educație religioasă sau de breaslă. Alfabetizare a fost destul de scăzută, în toate provinciile românești. Educația modernă, cu toate acestea, începe să apară și în Transilvania și Banat, școlile au apărut în orașele mari (cum ar fi Cluj sauTimișoara). În Bucovina, Liceul Teologic, care mai târziu a devenit Universitatea din Cernăuți a fost format pe regulile austriece.

Educație în secolul al 19-lea și începutul secolului al 20-lea

După transferarea dominației la Ungariei (ca parte a Imperiului Austro-Ungar), cele mai multe școlii de limba germană și română au fost închise, maghiara a devenit principala limba în adminstrație și cele mai multe organizații culturale românești au fost închise. Lent, de-a lungul anilor 1870 și 1880, au fost redeschise, de cele mai multe ori ca organizații private, și, uneori, la un pas de legalitate (și, de obicei, susținute de grupări culturale de români, cum ar fi ASTRA), continuând să ofere chiar și de limba română educație în această perioadă.

În Ţara Românească şi Moldovă, deși școlarizarea era disponibilă mai ales la orașe, în mod frecvent funcționând pe lângă biserici și mănăstiri, dezvoltarea sistemului de educație continuă cu organizarea primele cursuri de studii superioare in limba română. Astfel, în1813, Gheorghe Asachi deschide la Iași prima școala de ingineri hotarnici, iar în 1818-1822, continuatoarele celor două academii domnești din Bucureşti şi Iaşi  sunt desființate și înlocuite cu alte instituții de învățământ în limbă română, Colegiul Sfântul Sava, respectiv Academia Mihăileană. Ulterior, aceste instituții aveau să constituie bazele înființării primelor două universități moderne din Romania, Universitatea din Iași (1860) și Universitatea din București (1864).

Reformele ortografice din 1862 au permis un sistem unic de educație pentru tot teritoriul României. Anii 1880 au fost marcați de alte reforme, ministrul educației Spiru Haret creează unui ambițios program reformă și modernizare în învățământ. Programul lui a fost un amestec de educație și de construire a națiunii - foarte reușit în alfabetizarea zonelor rurale. Programul lui a implicat deschiderea de nenumarate școli în zona rurală (uneori nu mai mult de o cameră cu un profesor, o tablă, o hartă și un steag), reorganizarea a ridicat și modernizat sistemul de învățământ și, practic a creat învățământul superior tehnic românesc de la zero. Datorită reformelor duse de el în sistemul de învățământ, multe instituții de învățământ îi poartă numele și este chiar și astăzi asociat cu educația.

Sistemul de învățământ a fost, totuși, destul de limitat. Au existat foarte puține cadre didactice (media a fost de 82 de studenți la un profesor în 1908-09, în zonele rurale, și 56 în mediul urban), precum și ratele de abandon, chiar și în primii patru ani de școlarizare obligatorie au fost foarte mari (până la 30 % în 1910/11). Alfabetizare, în special în zonele rurale, a fost extrem de scăzută, fiind estimată la aproximativ 25-30% pentru mediul rural, de sex masculin și în jur de 80-85% pentru zona urbană, de sex masculin din aceeași cohortă (Hoivik, 1974, p.283) .(dupa Wikipedia)

Educația între 1918-1949 

articol publicat de Autor, Acad. Alexandru ZUB publicat in revista Luceafarul 16 5 2011

,,Două probleme trebuiau să fie depășite, după 1918 - în primul rând, integrarea a nu mai puțin de patru sisteme de învățământ diferite datorită uniri a celor patru provincii istorice Bucovina, Transilvania și Basarabia, și în al doilea rând, nevoia de industrializare și modernizare pe care societatea o întâmpină. Ministrul Constantin Angelescu a avut un rol esențial în modelarea inter-război a sistemului de învățământ din România. 

Modelul lui Spiru Haret a fost păstrat, iar, modelele sistemelor austriac și maghiar răspândite în Transilvaniași Bucovina au fost eliminate. Până în 1941, au existat diferențe între tipul de educație primită de către copii de vârstă școlară în zonele rurale și urbane - fiecare au fost adaptate la nevoia de forță de muncă din zona respectivă. Diferențele puteau fi foarte mari, elevii din școlile rurale care se transferau în școlile urbane trebuiau să repete anumiți ani, pentru a se putea adapta sistemului educativ. Liceele de asemenea, au fost modernizate - învățământul clasic a fost simplificat într-o măsură (limbile moderne și limbile clasice au fost comasate în ceea ce a devenit programa de studii sociale), iar învățământul tehnic sa îmbunătățit semnificativ pentru a furniza tehnicieni si muncitori pentru fabricile care au fost construite în toată țăra.

Născut în Iaşi, la 15 februarie 1851, Spiru Haret a studiat la Bucureşti, apoi la Paris, ştiinţele fizico-matematice, cu un interes special pentru astronomie, domeniu în care a obţinut şi o anume notorietate. Un crater de pe faţa invizibilă a lunii îi va purta numele, postum, la propunerea Uniunii de resort. Deşi ar fi putut rămâne acolo, ca unul ce se remarcase prin calităţi deosebite, a preferat să se întoarcă în ţară, aici unde, ca şi alţi tineri din epocă, socotea că sunt atâtea de făcut.

Un parcurs exemplar se degajă din activitatea sa, pe tărâmul şcolii, ca profesor la diverse trepte, dar şi în viaţa social-politică, pe care acţiunile sale au înnobilat-o. Doctor în matematici la Sorbona, a acceptat să predea totuşi la un gimnaziu, înainte de a începe o carieră universitară, cu rezultate ce s-au bucurat ab initio de o largă recunoaştere. Academia Română l-a ales membru corespondent în 1879, titularizându-l în 1892 şi desemnându-l mai târziu chiar vicepreşedinte (1904). La recepţia solemnă, el trebuia să se ocupe de raportul dintre ştiinţă şi viaţa modernă⁴, temă reluată apoi mai sistematic în volumul Mecanica socială (1910).

Partea cea mai fecundă a activităţii sale se leagă însă de sfera şcolii, în care limpezimea gândirii, spiritul practic, generozitatea şi stăruinţa au rodit din plin, marcând o epocă şi reverberând în posteritate. Ca membru în Consiliul permanent de instrucţiune, inspector general al şcolilor, secretar general al Ministerului de resort, apoi ca ministru din 1897 (cu unele sincope) până în 1910, el a influenţat decisiv soarta şcolii, la toate nivelele. Lui şi unor spirite afine din aceeaşi sferă de activitate li se datorează elaborarea şi aplicarea măsurilor ce au condus la o semnificativă resurecţie etnoculturală, mai ales în mediul rural, rămas cumva în paragină după impulsurile primite în epoca Unirii.

În jurul lui 1900, când se plasează reforma şcolară ce i se atribuie, lumea românească se afla în plină criză, reclamând măsuri urgente şi pe mai multe planuri⁵. Bucuros că a putut contribui la ieşirea din impas, revitalizând resursele naţiunii, Haret mărturisea, în Pagini de istorie (1906): „Sunt fericit că am avut cunoştinţele cerute pentru a face calculele meticuloase necesare pentru a rezolva, aşa cum s-a rezolvat, o problemă cu deosebire grea”⁶. Lucrase nu doar ca profesor şi om politic, ci şi ca „tehnician” al reformei, ceea ce se poate constata lesne din corpusul de texte editat postum pe seama sa.

Un asemenea plan de primenire, totodată instituţională şi la nivel mental, adică sufletesc, nu se putea naşte din gol, nici realiza peste noapte. Eforturi diseminate de-a lungul câtorva generaţii se pot evoca în acest sens, de la Asachi şi Kogălniceanu până la V.A. Urechia, Maiorescu şi alţi contemporani de vază. Întâmplarea a făcut (dacă se poate spune aşa) ca Haret însuşi să beneficieze, pe linie de învăţământ şi la Academia Română, de sprijinul unor personalităţi de marcă, precum P.S. Aurelian, Dr. C. Istrati, P. Poni, D.A. Sturdza, A.D. Xenopol, implicaţi şi ei în acest efort de benefică schimbare socio-culturală. Din epoca Unirii Principatelor până la finele secolului XIX, s-au produs destule semne ale acestui fenomen, comparabil de altfel cu ceea ce se întâmpla şi în restul lumii. S-au fondat asociaţii de profil, mai peste tot în zona extracarpatină, s-au organizat congrese de specialitate, din iniţiativa unor oameni sensibili la realităţile din jur şi gata să contribuie la orice efort ameliorativ. Mişcarea ateneistă şi „extensiunea universitară” se cuvin amintite mai întâi consensual, ca expresie a acestei nevoi de regenerare, ajunsă acută în anii când Haret gestiona rosturile învăţământului românesc".  

Autor, Acad. Alexandru ZUB publicat in revista Luceafarul 16 -5 -2011

  Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza , a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăcei” ai săi. Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor. (  Wikipedia)

 Despre educatia femeii    

 •         Generaţia  de la 1848 a susţinut instruirea femeii,  ca  o primă necesitate  pentru   emanciparea  sa  viitoare;  astfel  în programul  revoluţiei, printre primele   măsuri   se   situa   egalizarea   învăţământului   de   ambele  sexe.

•         Proclamaţia de la Islaz 1848, prevedea, la art. 16,, instrucţie egală şi întreagă pentru românul de amândouă sexe”. În societatea românească a secolului XIX-lea, femeile nu aveau aceleaşi şanse la educaţie ca şi bărbaţii. Femeia era incapabilă să-şi găsească un loc de muncă pentru a se întreţină singură.

•         Departe de viaţa publică, femeia avea de îndeplinit rolul de soţie, mamă, fiind responsabilă de treburile gospodăreşti

•         PRIMELE  SCOLI         

•         Femeile care nu aveau dotă sau care rămâneau necăsătorite, nu aveau nicio şansă la educaţie. În acest context au fost personalităţi feminine care s-au implicat să ajute femeia, să se dezvolte ca fiinţă umană, au fost înfiinţate şcoli de meserii, de menaj pentru a pregăti fetele în vederea căsătoriei cât şi pentru a învăţa o meserie  să devină apte să-şi găsească un loc de muncă

•         Scoala de Menaj de la Sibiu.- 1903-

               Mai mult accesati:   http://1-cultural.blogspot.ro/2012/06/cu-ajutorul-cartii-postale-se-poate.html