M-am
întristat atunci când am aflat vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta,
adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea
prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească,
de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu
acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina
Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu „să mă pornesc”, să scriu despre dânsa.
Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei
asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în
preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.
Zoe
Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute.
Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când
preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu1, tânăr şi el la vremea
aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai
multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie
tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru
Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi
alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române,
Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi
ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să disecăm şi să
apreciem studiile literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme,
că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre
prima dragostea lui Eminescu, ne-a dat spre studiu o lucrare proaspăt apărută,
având titlul „Eminescu”2, iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece
nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după
apariţie.
Anii au
trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica
Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din
Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:
-Uite-o pe
Zoe Dumitrescu! O ştii?
-Nu! i-am
raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă
brunetă, suplă, înaltă...
-Bună Zoe,
ce mai faci?
-Oh, bună
Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!
-Ţi-l
prezint pe ... a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.
Doamna
necunoscută, mi-a întins o mână puternică, aproape bărbătească şi m-a privit
scrutatător cu ochii ei expresivi şi inteligenţi. Mai întâlnisem o asemenea
privire la o altă Zoe3, o fostă profesoară de-a mea, cu care semăna
aidoma. S-a prezentat aproape în şoaptă:
-Zoe
Dumitrescu Buşulenga!
Am rămas
înmărmurit, surpris, aproape fără glas... Deci, doamna din faţa mea era
faimoasa profesoară universitară, cea care scria în acei ani cele mai
interesante studii despe Mihai Eminescu! „ZeDeBe”, cum o porecleam noi
studenţii de la filologie! Emoţionat, mi-am bâiguit aproape numele şi i-am
sărutat mâna. Ne-a însoţit apoi prin sala de expoziţie, dându-ne chiar unele
explicaţii despre exponate, după care am ieşit împreună toţi trei, oprindu-ne
pe trotuarul din faţa sălii de expoziţie, unde a mai sporovăit o bucată bună de
timp cu prietena ei Viorica, bineînţeles asistate de mine. Se cunoşteau de
multă vreme, mai ales că tatăl doamnei Cişmigiu, fusese şi dânsul (parcă!) un
important om de litere. Din când în când îmi arunca câte-o privire cu ochii
aceia adânci şi expresivi şi încerca politicos să mă introducă în conversaţie
cu câte un „Nu-i aşa că...?” sau cu „Sunteţi şi dumneavoastră de
acord...?”. Eu eram fascinat, pierdut în spaţiu... Parcă mă hipnotizase!
Poate pentru că îi purtam un respect deosebit! Poate pentru că îi citisem unele
lucrări, poate pentru că profesorul Drimba, sau preparatorul Munteanu îmi
vorbiseră prea la superlativ de dânsa. Îi vedeam doar mâinile, mâinile-i
expresive, mâini care parcă vorbeau. Da! Doamna Buşulenga, vorbea cu mâinile!
Prin mişcarea lor crea imagini plastice, care se armonizau perfect cu vocea-i
caldă, aproape şoptită. Eram impresionat!
Nu mi-o imaginasem niciodată cum arată fizic. În aceea perioada fotografiile
erau destul de rare, inclusiv în cărţile autorilor, iar la televizor nu o
văzusem niciodată, chiar dacă avusese deja câteva apariţii. După un timp, ne-am
despărţit, iar însoţitoarea mea mi-a vorbit foarte elogios de doamna Zoe. I-am
făcut cunoscut tulburarea prin care am trecut şi mi-a spus, la rândul ei, că nu
sunt singurul... Înca de când era foarte tânără, Zoe Dumitrescu, impunea
respect şi ascultare! Poate din cauza acelei priviri penetrante, poate din
cauza mâinilor care vorbeau. Cine ştie! Mi-a părut rău că am fost atât de
timorat. Aş fi avut atâtea întrebări să-i pun... mai ales că „ne” povestise cu
lux de amănunte despre un proiect al dânsei care prinsese viaţă, înfiinţarea de
la Facultatea de filologie din Bucureşti, a unei catedre „Mihai Eminescu”...
Atunci a
fost prima şi ultima dată când am fost atât de aproape de dânsa. Am mai văzut-o
de câteva ori, ba la un spectacol, ba la o conferinţă. Am întâlnit-o într-o
iarnă la un restaurant din Poiana Braşov. Era însoţită de soţul dânsei, domnul
Apostol şi de un grup vesel de prieteni. M-a
observat, m-a salutat făcându-mi cu mâna. Eram impresionat şi mândru că
mă recunoscuse. De data aceasta, de emoţie, am salutat-o cu o voce foarte tare,
poate prea tare! Îmi era parcă jenă
să mă apropii de dânsa, să mă duc să o întreb de sănătate sau cum se simte la
munte. Îi purtam un respect deosebit, respect şi admiraţie care mă inhiba, cu
toate că în general nu sunt un individ timid. Dar dânsa era pentru mine era
ceva special, era marea doamnă Zoe Dumitrescu- Buşulenga, om de litere,
eminescolog de prestigiu, profesor universitar, autor a mai multor cărţi, un
model demn de urmat...
A trecut o
perioadă destul de lungă, timp în care nu am mai auzit noutăţi despre dânsa,
deoarece pe la începutul anilor ’80 m-am strămutat în Australia. Aici
penetrau foarte greu ştiri şi informaţii despre cei de-acasă, despre cei care
i-am admirat, despre cultura, literatura şi arta ţării care am lăsat-o în urmă,
ţară care am parăsit-o de fapt din motive destul de nefericite, dar şi din
dorinţa de-a mă contopi cu valorile spirituale ale lumii, din dorinţa de a
cunoaşte mai multe secrete ale acestui pământ. Mă bucuram din toată inima
atunci când venea cineva din ţară şi aducea un
ziar, o revista literară, o carte sau un almanah românesc. Le citeam pe
nerăsuflate dându-le din mână în mână şi altor conaţionali. Mai păstrez şi acum
în biblioteca personală câteva reviste literare româneşti de prin anii ’80,
primite cadou de la un domn în vârstă, pe care le-am citit şi răscitit. Revista
„Manuscripum”, „Viaţa Românescă”, „Cinema” şi altele. Dintre autori nu lipseşte
nici doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga! M-am bucurat mult că am avut privilegiul
să citesc aici la Sydney,
câteva rânduri scrise de dânsa. Duceam atât de mult lipsa literaturii române!
Apoi,
într-o zi, undeva la capătul lumii, am reîntâlnit-o iar pe marea doamnă! Am
reîntâlnit-o acolo unde mă aştepam mai puţin, sau poate nu mă aşteptam de loc!
Am reîntâlnit-o la Wellington,
în Noua Zeelandă. Desigur, câţiva cititori mai sceptici îmi vor sări imediat în
spinare şi vor încerca să spună că sunt neserios, că îi păcălesc, că doamna Zoe
Dumitrescu-Buşulenga nu a fost niciodată în Noua Zeelandă! „Ei nu!” voi zice eu
încercând să fac pe ghiduşul! Am întâlnit-o pe coperta unei cărţi! Scria acolo
clar: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga... The Bro...”. Şi cartea era în mâna
unui domn cu părul roşu, cu trăsături de irlandez autentic. Dar să vă povestesc
mai în detaliu! Sunt sigur că merită!
Prin luna
martie a anului 2000, mi-am luat soţia şi băiatul şi am făcut o excursie de
trei săptămâni în Aotearoa sau Ţara Lungului Nor Alb, cum îi
zic băştinaşii maorii Noii Zeelande. Am zburat cu avionul de la Sydney la Auckland, iar de-acolo cu
trenul şi cu autocarul am vizitat mai multe oraşe ale insulei de nord. După o
vreme, am ajuns şi la Wellington,
capitala ţării. Am tras la o pensiune din centrul oraşului, şi înarmat cu un
aparat de filmat atârnat pe un umăr, precum toţi turiştii care se respectă, am
început să vizităm muzee, să ne urcăm în turnul de televiziune, să căscăm gura
la nu ştiu ce clădiri exotice fără o valoare istorică bine definită, să cunoaştem
cât mai mult din cultura poporului kiwi4 şi a băştinaşilor
maori.
Ajungând
în marea piaţă centrală de lângă Wellington Warf, vizităm nou-nouţul muzeu
naţional de artă, numit foarte simpatic pe maoreşte „Te Papa”, apoi o luăm spre
„Civic Square” să admirăm şi „Wellington's City Gallery”, o faimoasă galerie de
artă contemporană, a doua ca mărime după „Te Papa”. În faţa acesteia un afiş
enorm cu titlul „Viva la vida!” te invita să intri şi să faci cunoştinţă cu
Frida Kahlo şi cu Diego Rivera. Expoziţia era organizată cu exponate originale
aduse din Mexic. De Rivera, excentricul pictor muralist devenit faimos încă din
prima jumătate a secolului trecut, mai auzisem, mai ales datorită festei care
i-o jucase miliardarului John D. Rockefeller Jr., atunci când acesta i-a
comandat o lucrare (Man at the Crossroads)pentru a înfrumuseţa pereţii
faimosului „Radio City” din centrul care îi poartă numele, iar pictorul făra
ştirea platnicului l-a pictat pe Lenin în centru lucrării, fapt care i-a făcut
pe toţi anticomuniştii americani ai acelor vremuri să-şi pună cenuşă-n cap.
Despre doamna cu o singură sprânceană, Frida Kahlo, citisem o carte. Ştiam ca
îşi trage „rădăcinile” după tată din România. Picturi „pe viu” ale celor doi
(soţi – că au fost însuraţi de vreo două ori) nu văzusem încă! Am intrat deci
în muzeu! De la intrare ne-a luat în primire un zdrahon de maor, care ne-a spus
foarte politicos să lăsăm la garderobă, aparatul... „de fotografiat”, umbrelele
şi sacoşa!
Expoziţia
a fost superbă! Am admirat câteva ore lucrările celor doi, după care ne-am
reîntors la garderoba pentru a ne lua obiectele lăsate acolo. În faţa noastră
un domn roşcovan la păr, cu trăsături de irlandez autentic aştepta şi dânsul la
rând! După cum v-am mai spus, acesta avea în mână o carte semnată de Zoe
Dumitrescu-Buşulenga: „The Bronte Sisters Critical Approach”! O
lucrare în engleză despre surorile Bronte. I-am spus în şoaptă soţiei de
miracolul care-l văzusem în mâna domnului care îşi lua umbrela de la garderobă.
-Zoe
Dumitrescu-Buşulenga? întreabă soţia mea mirată! În acel moment domnul cu carte
se întoarce şi se uită cu mirare la noi.
-Vorbiţ
rumaneste?
-Da! Şi
dumneavoastră?
-Mic, very
mic! (Vroia să spună „puţin”, traducând din engleză cuvântul „little”)
Am început
să conversăm în engleză şi am aflat acolo la capăt de lume lucruri interesante
despre români, despre literatura română, despre Eminescu şi bineînţeles despre
autoarea cărţii care o ţinea în mâna dreaptă, doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga.
Domnul
Anthony Morris, că aşa ne-a spus că îl cheamă atunci când am făcut cunoştinţă,
ştia multe despre România. Am văzut că îi face plăcere să converseze cu noi şi
deoarece nu cunoşteam pe nimeni în capitala Noii Zeelande, l-am invitat la o
cafea să mai sporovăim. A acceptat bucuros. Acolo la masă, ne-a povestit că
este profesor de limba franceză şi italiană la un liceu din oraş, că a studiat
la facultatea de filologie din Auckland, că după terminarea căreia a făcut un
an de studii post universitare la Paris, specializându-se în limbi romanice.
Ne-a povestit cum acolo, l-a descoperit pentru prima dată pe poetul Mihai
Eminescu, într-un studiu de Alain Guillermou5, apoi cum a fost
într-o vacanţă la Bucureşti, unde a vizitat şi universitatea şi în special
facultatea de filologie.
După
terminarea studiilor la Paris
a mai rămas doi ani în Europa de care se îndrăgostise. De dragul acesteia, a
plecat în Italia şi a predat limba engleză la o şcoală din Roma. Şi-a
perfecţionat foarte mult şi limba italiană, cu toate că specialitatea lui era
franceza. Un prieten de-al Rosei del Conte6, o faimoasă
eminescoloagă italiană, l-a luat cu el la „Accademia di Romania in Roma”,
unde se ţinea o conferinţă despre latinitatea românilor. Acolo a întâlnit-o pe
academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga care era directoarea acelui lăcaş
prestigios de cultură. A cunoscut-o şi a fost fascinat nu numai de academica
limbă engleză pe care aceasta o vorbea, ci şi de cultura ei „gigantă” (acesta a
fost cuvântul folosit de interlocutorul meu!).
Profesorul
Morris ne-a mai spus că la Roma a citit mai multe cărţi ale ilustrei doamne şi
că autoarea i-a şi făcut cadou câteva, care le-a adus cu dânsul la Wellington. Cartea care o
avea în mână o ducea unui coleg care lucra la un studiu despre romanul „Jane
Eyre” şi care avea nevoie de nişte informaţii şi comentarii „mai speciale”
despre Charlotte Bronte şi surorile ei. Atunci, în aceea zi de martie, a anului
2000, pe terasa unei cafenele din centrul oraşului Wellington, un domn
roşcovan, cu trăsături de irlandez, profesor de franceză şi italiană la un
liceu din oraş, pe nume Anthony Morris, a rostit o frază remarcabilă care mi-a
rămas până astăzi în memorie: „In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is
the great dame of Romanian literature!”7 Puteam oare să-l
contrazic?
Ar fi fost
normal să mă opresc aici cu povestirea mea, pentru a da o mai mare importanţă
celor spuse de acest om străin, aruncat la un capăt de lume, la douăzeci de mii
de kilometri de meleagurile mioritice, dar simt că lucrarea mea ar fi fost
incompletă dacă nu aş mai fi adăugat câteva date despre această mare doamnă a
literaturii româneşti, date care, consider, că e bine să le ştim.
Zoe,
fiica Mariei şi a lui Nicolae Dumitrescu (avocat), s-a născut la Bucureşti, în
„zodia leului”, la 20 august 1920. Interesant este faptul că mai multe nume din
familia celei care va deveni la anii senectuţii, Maica Benedicta
(Binecuvântata), au rezonanţe creştine! Mama dânsei, ca domnişoară, a avut
numele de familie Apostol, iar soţul dânsei s-a numit tot Apostol (Buşulenga).
A făcut studii muzicale la Conservatorul „Pro-Arte”, apoi studii juridice şi
filologice (engleză-germană şi istoria artelor). A susţinut două teze de
doctorat, în drept (Evoluţia noţiunii de suveranitate) şi în filologie
(Renaşterea, Umanismul şi Dialogul artelor).
În
1948 îşi începe activitatea didactică, ca asistentă universitară, sub
îndrumarea profesorului Tudor Vianu, care o aprecia foarte mult. Până în 1957
lucrează şi ca redactor la Editura pentru literatură, şi ca cercetător la
Institutul de istorie şi teorie literară „George Călinescu” (al cărui director
devine în 1973). În 1970 este aleasă vice-preşedinte al Academiei de Studii
Sociale şi Politice, iar în 1971 primeşte titlul de profesor universitar. În
1975 este numită şef al Catedrei de literatură comparată din cadrul
Universităţii Bucureşti. Din anul 1974 este onorată cu titlul de membru
corespondent al Academiei Române, în 1990 devine membru titular, iar apoi
vice-preşedinte al înaltului forum (2 feb.1990 – 18 feb. 1994). Deţine pentru o
perioadă bună de timp funcţia de vicepreşedinte al Consiliului Naţional al
Femeilor şi vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii Române
(1973). Între anii 1991-1997 este numită, cu statut de ambasador (cultural),
director al Academiei Române din Roma(Accademia di Romania), Italia. A fost
distinsă de două ori cu premiul special al Uniunii Scriitorilor (1986-1989),
iar în anul 2003 printr-o hotărâre a Guvernului Român i s-a acordat Ordinul
Naţional pentru Merit (în grad de ofiţer) pentru întreaga activitate şi
contribuţia adusă la studierea, conservarea şi promovarea României şi a
patrimoniului cultural-naţional.
A
primit recunoştinţă şi lauri şi din parte a mai multor foruri academice străine
precum: „London Academy
of Music and Dramatic Arts” (1993), „Academia Europaea”, Londra (1993) şi
„Academie Europeene des Science et des Artes” din Paris (1988). În perioada 1973-1979 a fost
membră a Comitetului Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Lingvistică
Comparată (1973-1979). Este laureată a Ordinului bulgar „Sfinţii Chiril şi
Metodiu” (1977), „Adelaide Ristori” (1993), „Ordre de la Pléiade” (oferit de
Assemblée parlementaire de la francophonie), „Herder” (1988) şi Comandor al
„Ordine al Merito della Repubblica Italiana” (1978) şi „Grande Ufficiale” al
aceluiaşi ordin (1996).
Nu aş
vrea să insist asupra asupra activităţii publicistice a ilustrei doamne,
deoarece aceasta este binecunoscută şi la indemâna tuturor celor care vor să o
cunoască şi să o studieze. Aş vrea doar să mai subliniez că, în afara cărţilor
publicate, a mai depus o intensă activitate literară în paginile a nenumărate
reviste precum: „Manuscriptum”, „Revista de istorie şi teorie literară” (Revue
for Literary History and Theory, director), „România literară” (Literary
Romania), „Secolul 20” (Twentieth Century), „Synthesis” (director), etc.
Zoe
Dumitrescu-Buşulenga a trăit o mare parte a vieţii sale într-un sistem politic
unde ateismul era la putere. Totuşi, nu l-a uitat niciodată pe Dumnezeu,
căutând să respecte legile creştine şi să trăiască în perfectă armonie cu
Divinitatea. Ultimii şase ani de viaţă, şi i-a inchinat întru totul lui
Dumnezeu, călugărindu-se. A devenit măicuţa (sau sora) Zoe Benedicta. Aceşti
ani i-a trăit retrasă in căsuta ocrotită de „codri de aramă” şi în „mândra
glăsuire a pădurii de argint” de la Mănăstirea Văratec din Moldova. Acolo şi-a
luat cu dânsa cele mai dragi cărţi din bibiloteca personală de la Bucureşti.
Înainte de a se înălţa la ceruri, a donat toate cărţile sale mănăstirii,
puţinele lucruri personale le-a lasat măicuţelor de la Văratic. Verigheta de
căsătorie a dat-o tot Mănăstirii Văratic, iar cea a soţului Catedralei Sfântul
Ioan din Suceava, pentru a se auri obiectele de cult religios. Dorinţa domniei
sale de a fi îngropată la Putna, acolo unde se află şi rămăşiţele pământeşti
ale lui Ştefan cel Mare, a fost îndeplinită.
Strămutarea
dânsei la mănăstire se aseamănă cu dorinţa celui care l-a studiat şi admirat o
viaţă, Mihai Eminescu, cel care îşi dorea atât de mult să se întoarcă la
natură, la viaţa spirituală şi să scape tumultul obositor al oraşului. Domnia
sa l-a iubit atât de mult pe marele poet încât, nici înainte de a muri nu l-a
uitat o clipă, cum nu a uitat să se roage pentru sufletul acestuia.
Am rămas
impresionat de sfatul care i l-a dat înainte de pleca din această lume, unui
prieten8:„... când veţi fi în restrişte şi indoială, când
veţi avea suferinţă şi boală, necaz sau bucurie, aprindeţi o lumânare, o
singură lumânare şi pentru sufletul lui Mihai Eminescu.”Eu zic să
aprindem o lumânare şi pentru sufletul măicuţei Benedicta, căci sfat din sfat
şi dar din dar... se face rai!
George ROCA
Sydney, Australia
2000-2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu