vineri, 22 februarie 2013

Partea a VI-a-DIALOG GHEORGHE ŞCHIOPU – OVIDIU MUSTAŢĂ DESPRE GHEORGHE ŞCHIOPU ÎN PREAJMA ÎMPLINIRII VÂRSTEI DE 80 DE ANI


Ştie că americanii cred în libertate, proprietate privată şi justiţie
Gheorghe Şchiopu
La baza concepţiei de viaţă a americanilor, cred că stau două elemente esenţiale: proprietatea privată şi libertatea. Cred că libertatea, pe care o conferă proprietatea privată garantată de către stat, constituie cea mai mare realizare a poporului american. Cetăţeanul american, este stăpân absolut asupra bunurilor sale, indiferent de ce natură sunt acestea. Pe el nu-l interesează ce cred, ce fac sau ce spun alţii despre orice sau despre oricine, el îşi vede de averea lui. Pe proprietatea lui este suveran. Din acest punct de vedere, legile statului american îl protejează, îl apără contra oricăror imixtiuni în treburile sale.
Americanul n-are complexul fricii, n-are teamă de ziua de mâine, de ideologii, de ameninţări, el este sigur că este apărat, are această certitudine. Americanul trăieşte cu convingerea nestrămutată că dacă realizează ceva, dobândeşte ceva, realizarea constituie dreptul său sacru, nimeni nu poate să-l frustreze de acest drept. El are convingerea că dacă se adresează justiţiei, aceasta îi va face dreptate, dacă se adresează poliţiei, aceasta îi va răspunde prompt şi va veni în ajutorul lui, fără tergiversări, fără minciuni.
Ovidiu Mustaţă
- Aveţi de gând să mai lucraţi şi după împlinirea vârstei de 80 de ani? Cred, sunt sigur, că mai greu se va găsi un expert tehnic cu atâta experienţă şi cu atâta competenţă şi ar fi păcat să vă opriţi. Singurii care s-ar bucura ar fi poate E.ON şi alţi operatori de reţea sau proprietari de instalaţii electrice unde apar accidente, avarii etc.
Gheorghe Şchiopu
Am convingerea că acest moment, deloc fatidic, va trece ca şi celelalte, care au trecut până acum, aşa cum trec toate zilele, în cel mai banal mod.
Sunt atât de obişnuit cu munca, încât atunci când văd că în România, zilnic se sărbătoreşte ceva, mă mir şi mă întreb când au timp să se sărbătorească, aproape în permanenţă. Cel mai mult mă irită perioadele în care se întrerupe total activitatea (Crăciun, Anul nou etc.), când nu mai funcţionează nimic, nici o instituţie, încât, cum ar putea să mă sperie o zi care trece banal ca oricare alta?
La începutul lunii septembrie a anului 2012, la Chişinău, academicianul Gleb Drăgan, la vârsta de 92 de ani, îşi făcea planuri pentru scrierea de noi cărţi. Recent într-o convorbire telefonică, îmi explica că plănuieşte pentru un orizont mai îndepărtat, în timp, o aniversare de anvergură naţională, a lui şi a fratelui său Boris, care trăieşte la Kiev în Ucraina.

Are de gând să lucreze până la sfârşitul vieţii
Gheorghe Şchiopu
Dacă de când mă ştiu am lucrat în continuu, sper că aşa se va întâmpla până voi închide ochii, iar dacă nu voi mai face expertize, voi găsi cu siguranţă, altceva.
La 15 iunie 2013 plecăm în SUA, fata noastră ar trebui să nască al treilea copil (ne rugăm să fie sănătos), până la 10.11.2013 vom fi acolo, vom prinde toamna, când arborii îşi schimbă cromatica, când râul Huron, ce trece prin localitate, cu apa limpede precum cristalul, adună raţele şi gâştele pe luciul său. Viaţa-i frumoasă, lumea-i minunată.
Expertizele mă ţin treaz, conectat, la realitatea energeticii româneşti. Totuşi acestea nu totdeauna sunt plătite corespunzător timpului efectiv lucrat, dar asta-i altă problemă.
Ovidiu Mustaţă
- Vă rog să spuneţi câteva fraze despre firma din Cluj cu care colaboraţi de mulţi ani şi, mai ales, despre directorul acestei firme care am înţeles de la dumneavoastră, că este un om deosebit, cu multiple preocupări.
Gheorghe Şchiopu
,,În februarie 1958, m-am transferat de la Colonia de copii minori Brâncoveneşti, la IGR (întreprinderea de gospodărie raională) Reghin, unde după câteva luni, am fost numit inginer şef. Mâncam la prânz la cantina Sfatului popular raional Reghin. Zilnic veneau aici doi tineri înalţi, frumoşi, unul brunet, altul blond, elegant îmbrăcaţi, discutau în permanenţă, mâncau şi plecau.
Îi priveam cu interes, cu invidie pentru tinereţea lor, dar nu ştiam nimic despre ei. Ocupat permanent, prins în diverse treburi n-am insistat să le fac cunoştinţa. Pe la jumătatea lunii august m-am internat în spital, la chirurgie, pentru a mi se scoate o bătătură din talpă, o bagatelă, care mă deranja însă.
Era într-o duminică dimineaţă cu cer senin şi soare strălucitor, nu prea cald. Am coborât în curtea spitalului, plină de verdeaţă şi de pomi fructiferi. Merele încă nu erau coapte, erau acrişoare. Obişnuit cu crudităţile m-am căţărat într-un copac şi am cules câteva mere. Am urcat în salonul situat la etajul 1, al pavilionului. Am citit câteva pagini, dintr-o carte de reţele electrice, după care am adormit. La vizita de după masă, m-am trezit. Aruncându-mi privirea spre uşă, am observat trei sau patru bărbaţi în halate albe, care intrau în salon. Tânărul brunet, de la cantină, era în fruntea grupului şi îi spunea doctorului din stânga sa, arătând cu mâna dreaptă spre mine: El, e domnule doctor! Doctorul Nicolescu radiologul spitalului, se apropia de mine, zâmbind. Tot grupul privea în direcţia patului meu. Gândul m-a dus la ce-oi fi greşit? Oare m-au văzut căţărat în măr? Vin să mă tragă la răspundere? Nimic din închipuirile mele nu s-a confirmat. Doctorul Nicolescu aflase de la tehnicianul radiolog, Pompiliu Manea, brunetul de la cantină, că lucrez la IGR Reghin care se ocupa şi cu distribuţia energiei electrice. Mi s-a adresat astfel: tovarăşe inginer, am aflat că lucraţi la uzină şi vă rugăm să ne ajutaţi.
Spitalul era alimentat prin intermediul unui post de transformare de 2,1/0,22 kV; 50 kVA, iar la efectuarea radioscopiilor căderea de tensiune era mare, ceea ce făcea ca investigaţiile să nu fie satisfăcătoare. Am întrebat dacă au proiectul instalaţiei interioare (de utilizare) a spitalului. Intenţionam să verific dacă nu cumva aceasta este cauza. Da, îl avem vi-l punem la dispoziţie a intervenit Pompiliu Manea. După verificare, urma să vedem ce-i de făcut. Spitalul era construit în 1911, proiectul era în stare perfectă, iar pierderile de tensiune dintre post şi aparatul Röntgen se încadrau în limitele admisibile. Am hotărât să înlocuim transformatorul din post, cu unul de 2,1/0,4 kV; 75 kVA. Am dat dispoziţie echipei de electricieni să execute schimbarea şi totul a fost în ordine. Doctorul Nicolescu, tatăl lui Dorin Nicolescu, celebrul urolog de la Târgu Mureş, nu mai prididea cu elogiile ori de câte ori mă întâlnea. Astfel l-am cunoscut pe Pompiliu Manea, născut în satul Purani, comuna Vităneşti, judeţul Teleorman-comuna filozofului Constantin Noica.
Ajunsese tehnician radiolog la spitalul din Reghin, la sfatul lui Augustin Z. N. Pop, profesorul său de limba română, de la şcoala normală din Câmpulung Muscel.
După exmatricularea sa din şcoală, ca fiu de chiabur, nevrednic să educe copiii clasei muncitoare (tatăl său fusese primar sub guvernarea legionară, avea tractor şi batoză etc.). Profesorul considera că cel mai bine ar fi să se îndrepte către sănătate, pentru a se pierde între cadrele medicale, de care toată lumea are nevoie.
Profesorul său, cu care a rămas prieten până la moartea acestuia, venea în fiecare vară la Cluj, la discipolul său, unde conferenţia cu farmecul lui binecunoscut, cadrelor medicale, despre Eminescu.
Ipostaza de tehnician radiolog nu-l satisfăcea, se pregătea permanent. A dat examen de admitere la politehnica din Bucureşti, la tracţiune Diesel, dar a continuat să lucreze în radiologie, la spitalul Fundeni, devenind cel mai bun specialist al Ministerului Sănătăţii. După absolvire a ocupat funcţia de şef al întreprinderii Industria Tehnică Medicală din Bucureşti. În acest timp ocupa un apartament pe Calea Mărăşti, igrasios, n-avea speranţă să obţină unul mai bun, motiv pentru care în 1972 s-a transferat la Direcţia Sanitară Cluj, în funcţia de şef al AJIRAM (Atelierul judeţean de întreţinere şi reparare a aparaturii medicale), cel mai mare din zonă, unde repara toate aparatele pe care le primea din întreaga Transilvanie.
Când s-a transferat la Cluj a obţinut aprobarea înfiinţării unei clase de tehnicieni radiologi, în cadrul liceului sanitar existent în Cluj. Avea vocaţie de profesor, a scris primele manuale de aparatură medicală din România, pentru nivel mediu. Direcţia sanitară Cluj era extrem de mulţumită de aportul lui la desfăşurarea activităţii, mai ales, prin dotările cu aparatură modernă, pentru care obţinea aprobări de la Bucureşti.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu