Convorbire Toma
Hogea cu Lucia Olaru Nenati fost director al Teatrului ,, Vasilache" şi secretar literar.
1.
Istoria teatrului
de papusi ,,Vasilache,, din Botoşani, atestă faptul că, în perioada 1977 -
1986 aţi fost la conducerea acestei instituţii teatrale. Lucia Olaru
Nenati, om de litere, om de cultură, din urbea botoşăneană,
trece pragul teatrului ,,Vasilache,, şi, astfel, începe o nouă etapă,
pentru această instituţie artistică. Vă invităm să ne mărturisiţi
detalii, despre prima zi când aţi poposit în teatru, ca director
şi povestiţi-ne despre ,,marea familie de păpuşari, care exista, atunci.
Lucia Olaru Nenati:
,, Intr-adevăr, în traseul meu profesional, destul de aglomerat, există o
etapă, chiar cea mai de durată, alocată teatrului de păpuşi. Acest lucru s-a
datorat unor factori de o natură mai complicată, ce ţin de relaţii interumane,
de interese, de orgolii, adică acel conglomerat ascuns ce, nu o dată, stă la
baza faptelor din stratul de la suprafaţă din
orice fel de istorie. Rezumând, venirea mea în Teatrul de păpuşi
“Vasilache” din Botoşani s-a datorat indirect relaţiei mele cu instituţia
muzeală de la Ipoteşti, unde am lucrat nişte ani ca urmare a alegerii acelui loc la repartiţia
ministerială ce guverna pe atunci
traseul profesional al absolvenţilor de
facultăţi. Am
încercat să fac la Ipoteşti ceea ce puteam eu mai bine pentru onorarea
prestigiului acelui loc. Deşi eram singurul angajat de specialitate – în afară
de postul meu de muzeograf mai existând
doar o femeie de servici – m-am străduit să adun obiecte, documente, mărturii
etc. pasibile a deveni exponate muzeale, am avansat ideea reconstruirii casei
memoriale după temeliile originale a căror poziţie am identificat-o prin
deducţie, am realizat tematica noii expoziţii, am realizat o lucrare-proiect ce
cuprindea modulii viitoarei structuri a acelui aşezământ, ocupându-mă aprig de
reconstituirea primului modul si obiectiv: refacerea casei memoriale ş.a.
Cum lucrurile căpătau pe zi ce trecea importanţă, atenţie şi chiar faimă, s-a
întâmplat că, nu cu mult timp înainte de inaugurarea casei reconstruite, am
fost chemată la «organe» şi anunţată că în urmă cu o zi, la înaltul comitet ce
dirija destinele vieţii sociale ale locului, se hotărâse ca eu să fiu mutată
din funcţia de muzeograf la Ipoteşti în aceea de directoare a Teatrului de Păpuşi «Vasilache»,
un post vacantat prin decesul directorului predecesor, Tache Dobrescu, un
foarte talentat scenograf, butafor, în genere, specialist în acea meserie.
Protestele şi uimirile mele au fost zadarnice, totul trebuia făcut aşa cum se
decisese «de sus » aşa că, mai târziu, în ziua inaugurării noii case memoriale refăcute
eu mă aflam în rând cu pionierii în ploaie şi nu pe podiumul unde se ţineau
discursurile festive în care, fireşte, nici nu s-a pomenit numele meu. Nu pot
să ştiu dacă acesta a fost, de fapt, scopul ascuns al mutării mele, aşa cum au
presupus unii, destul că aşa am ajuns să «aterizez» la Teatrul de păpuşi, un
loc foarte depărtat pentru mine de transa universului eminescian în care trăisem până atunci şi un
domeniu aflat la distanţă planetară de ceea ce făcusem până atunci. Aşa că
sosirea mea acolo a fost una destul de ciudată şi, mai ales, nu prea entuziast
primită, dat fiind că nu aveam nici o legătură cu domeniul, că eram foarte
tânără, şi, nu în ultimul rând, că membrii micului dar de loc sfiosului
colectiv îşi făcuseră deja tot felul de socoteli şi presupuneri pentru
succesiunea în acel post iar venirea mea a fost de natură să le dea planurile
peste cap şi deci să-i contrarieze din toate punctele de vedere. Aşadar, eu am
purces în acea muncă având din pornire
un mare şi complex handicap pe care nu mi-a fost de loc uşor să-l
depăşesc.
Acestea erau deci împrejurările
(conform aserţiunii lui Ortega Y Gaset: “eu sunt eu şi împrejurările mele”), în care a trebuit
să evoluez mai departe, având încă sufletul rănit proaspăt şi grav după
Ipoteştiul meu funciar. Iubeam însă copiii şi aveam eu însămi un copil, pe
scumpa şi neasemuita mea Andreea (azi cumulând în identitatea ei
o aparenţă de «Signorina Barbie» şi structura unui cărturar savant), iar atunci
tocmai urma să vină pe lume un altul, adică mezina mea, redutabila
personalitate de azi, Antonia, care azi se implică şi ea în aria culturii, dar
pe alte meleaguri.
Aveam să mă străduiesc apoi din greu să depăşesc acest handicap, să
învăţ din mers «alfabetul» noii profesii şi
să ajung la esenţa acelei activităţi. Şi pot spune că am reuşit
să fac, împreună cu acel colectiv talentat şi plin de personalitate, foarte multe lucruri în acel deceniu petrecut la Teatrul
“Vasilache”, pentru care mi-ar trebui o carte întreagă doar pentru asta, ca să
le povestesc şi să le evoc împrejurările şi semnificaţiile.
Incercând să le rezum, pentru
echilibrul naraţiunii, pot spune că: am realizat multe zeci de spectacole, după
un repertoriu structurat conform unor principii de echilibrare, în: naţional şi
universal, clasic şi contemporan, piese şi autori celebri de notorietate (Eminescu,
Sadoveanu, Cezar Petrescu, Aristofan sau Oscar Wilde), ca şi debuturi şi premiere
absolute, căutând şi reuşind în marea majoritate a cazurilor ca acestea să fie
lucruri valoroase, agreabile, atrăgătoare, dar şi educative fără ostentaţie,
care să rămână în memoria copiilor, să le marcheze mintea şi sufletul ca nişte
elemente formatoare foarte importante la
acea vârstă, nişte şocuri emoţionale pozitive mai eficiente decât o sută de
lecţii teoretice. Imi amintesc acum cu
nostalgie de spectacolul după Dumbrava minunată de M. Sadoveanu, de Fram ursul polar ori Scufiţa roşie, de Albă ca
zăpada, Povestiri de buzunar ori Crenguţa, de Soarele furat, Pasărea de aur,
Pescarul şi sirena şi câte altele! Pentru a realiza asemenea spectacole am atras colaboratori de mare calitate, după
ce am făcut aceeaşi muncă de detectiv ca la Ipoteşti pentru depistarea
valorilor, de astă dată a celor umane, şi i-am invitat să lucreze cu colectivul teatrului nostru,
cătând să le fac, pe cât era posibil, şederea agreabilă şi colaborarea interesantă.
Pentru că la venirea mea
teatrul nu avea nici regizor nici scenograf, am putut invita din toată ţara
specialişti precum: Kovacs Ildiko de la Cluj, Ion Puiu Stoicescu de la
Bucureşti (o vreme regizor angajat), Simo Enikö şi Liviu Steciuc de la Braşov (un
adevărat magician care a luat de curând
premiul UNITER, dar care pe atunci încă
nu era prea cunoscut), Mircea Nicolau de la Galaţi (azi un plastician cu
expoziţii foarte apreciate în Germania), Petru Valter de la Bacău, Eustaţiu Gregorian
de la Craiova, Mircea Petre Suciu de la Bucureşti, Maria Mierluţ de la Oradea, Magda Bordeianu, Natalia Dănăilă, Ctin Brehnescu şi Axenti
Marfa de la Iaşi, dar şi regizorul teatrului vecin E.T. Borduşanu, şi încă mulţi alţii cu care împreună am realizat spectacole reuşite pe care le-am
scos în lume la festivaluri şi în afara graniţei, în Occidentul pe care-l
reprezenta pe atunci, de pildă, Iugoslavia (Festivalul internaţional al copilului
de la Sibenik unde am “rupt gura târgului”şi am făcut o impresie
uluitoare) sau de la Varna cu efect asemănător şi desigur cu premii
strălucitoare. Dar am urmărit şi
participarea la mai toate manifestările
de breaslă din ţară: la Bucureşti, la Bacău, Brăila, la Constanţa, Cluj,
Galaţi, Sinaia, la Timişoara, oriunde se aduna şi prezenta miraculoasele ei
spectacole marea familie a păpuşarilor în care ne-am făcut prieteni statornici,
unde eu cuvântam la colocvii teoretice, pledând avântat pentru virtuţile artei
păpuşăreşti iar colegii mei păpuşari îşi
dovedeau tot mai cu curaj măiestria, dar
aveau şi foarte multe de învăţat
şi, mai ales, puteau să se compare astfel cu ceilalţi performeri ai acestei
bresle deosebite, să ţină pasul cu ei, să
se autoevalueze şi prin asta să auto evolueze.
Să nu uit să spun că m-am implicat şi personal atunci când era necesar, făcând scenarii, dramatizări, piese originale,
regie, versuri pentru muzică etc., afişe, articole de prezentare a teatrului
pentru presă etc., deci am intrat deplin
în interiorul vieţii teatrale al cărei alfabet l-am deprins repede şi l-am
folosit cât am putut eu mai bine. Imi amintesc, de pildă, de spectacolul cu Scufiţa roşie pe care l-am conceput
regizoral ca un musical păpuşăresc unde
eu am compus versuri pentru partiturile solistice iar Valentin Dobrescu a făcut
muzica şi scenografia şi care a ieşit foarte atrăgător încât veneau copiii cu
părinţii lor să-l vadă de câte patru ori. Pentru cineva din afara breslei a fost chiat încurajator.
Am primenit şi colectivul cu
actori tineri şi talentaţi (Mihaela Dumitraş,
Ibica Leonte, Aurica Dobrescu ş.a.) formaţi apoi cu ajutorul păpuşarilor
experimentaţi şi, nu în ultimul rând, al marii actriţe care a fost şi este
Gabriela Nistorică, care a făcut şi atunci zeci de roluri performante şi cu
care am colaborat mereu îndeaproape, în ciuda firii sale mereu impetuoase, şi
care-mi reproşează mereu doar un singur lucru: că de ce am plecat de la
teatru. Acei actori tineri de atunci sunt azi generaţia
care trasmite « secretele » tradiţiei celor mai tineri.
In acest tablou se înscriu
şi cele două mari aniversări ale teatrului, cea a împlinirii vârstei de 25 şi
apoi de 30 de ani de la înfiinţare care au solicitat iar eforturi şi pregătiri deosebite, fonduri, cazări,
rezolvarea de loc neimportantei probleme a meselor de protocol şi spectacole
speciale; pregătirea de albume aniversare (care iată, azi vă ajută să aveţi în
faţă sinteza activităţii din acea perioadă), primirea a numeroşi invitaţi de
mare calibru, precum, de pildă, Dina Cocea, preşedinta A.T.M (predecesoarea
UNITER-ului de azi) actriţa Ana Vlădescu de la Teatrul Ţăndărică şi mulţi alţii
care ne onorau nespus de mult cu prezenţa şi cu saluturile lor speciale, ş.a.
Amintirile acestor invitaţi dau mărturie că şi aceste strădanii n-au fost în
zadar".
- Ce întelegeţi prin ,,tradiţie,, în arta păpusărească? Tradiţia poate constitui o piedică în calea evoluţiei?
Lucia Olaru Nenati:
- ,,Nu, în cazul
teatrului de păpuşi, nu, de loc. De fapt, cred că e o falsă prejudecată, în
general, aceasta despre tradiţia ca piedică, adică purtând o semioză negativă. Eu privesc
tradiţia în sensul ei de vehicol purtător al valorilor dintr-o epocă în alta,
de la o generaţie la alta, sau, tot cu un cuvânt drag lui Eminescu al nostru,
ca pe un factor de organicitate, care preîntâmpină
rupturile, pierderile păgubitoare. Or, în cazul de faţă, teatrul de păpuşi s-a
structurat de-a lungul timpului exact prin acţiunea tradiţiei, adăugând carate
de măiestrie şi semnificare în straturi concentrice cu fiecare nouă generaţie
la fel cum îşi adaugă copacul anii în tulpină. Aşa că opinia mea este că e necesară
o atenţie specială pentru prelevarea şi păstrarea mesteşugului păpuşăresc ca pe
o valoare de patrimoniu care, o dată pierdută, nu mai poate fi recuperată, ci
doar înlocuită cu altceva care poate fi o nouă valoare, dar nu o poate suplini
pe aceea dispărută.
3. Care credeţi ca era locul
pe care-l ocupa, prin ceea ce făcea si cum făcea, echipa
teatrului ,,Vasilache,, în perioada cand eraţi la conducerea instituţiei
şi cum vedeţi relaţia scenă - public, astazi?
+la+a+30+aniversare,+1983.jpg) |
| In imagine foto Colectivul Teatrului ,, Vasilache" la a 30 aniversare 1983 |
Lucia Olaru Nenati:
,,Echipa
teatrului Vasilache a fost şi a rămas una redutabilă, valoroasă, dăruită cu
talent şi stăpânire a meseriei şi atunci când am venit eu şi azi când au trecut
ani de atunci - exact prin fenomenul transmiterii tradiţiei. Eu doar am
încercat s-o înţeleg, să-i percep exact acea valoare specială şi specifică,
să-i furnizez, după înverşunate căutări, cele mai bune piese, adică librete, ca
premize ale viitoarelor spectacole, s-o “valorific“ la maxim, s-o determin să
“dea” tot ce are mai bun, să-i creez condiţiile necesare, s-o promovez în lume,
s-o fac cunoscută în faţa spectatorilor, a criticii, a oamenilor de teatru, s-o
apăr în faţa eventualilor cârcotaşi, adică să contribui la situarea ei pe un
eşalon superior în ierarhia axiologică naţională de breaslă. Cred că faptul că am încercat şi
diversificarea mijloacelor de expresie, utilizarea în paralel a paravanului clasic, dar şi a multor alte modalităţi şi tipuri de păpuşi, actori
sau obiecte semnificatoare a însemnat o lărgire a ariei de adresare începând să
cuprindă şi adolescenţa care azi a fost captată şi mai mult".
4. Cum vedeţi legătura dintre
Şcoala de teatru şi Instituţia de spectacol? Cele două instituţii
au un scop comun? In ce măsură se împlineşte acest scop?
Lucia Olaru Nenati:
-,,Există,
desigur, o foarte mare legătură, una de cauzalitate, mai ales acum, când există
o formă de şcolarizare superioară a păpuşarilor, ceea ce pe atunci nu exista şi
faptul constituia o mare frustrare pentru păpuşari, chiar un motiv supărător de
inferiorizate salarială. Experienţa mea de la Teatrul dramatic « Mihai
Eminescu » unde ştiţi că am fost directoare după trecerea de la Teatrul de
Păpuşi, mi-a furnizat exemplul acestei legături căci am avut şansa să lucrez cu
absolvenţi tineri, proaspăt ieşiţi din institutul de teatru şi entuziasmul şi talentul lor, fasonat prin
îndrumare calificată a făcut minuni, ca, de pildă, în spectacolele realizate de generaţia lui
Dan Puric, cel care şi-a început cariera la Botoşani în acea vreme.
5. Credeţi în puterea
teatrului de a influenţa, pe de o parte, lumea interioară a artistului, iar pe
de alta parte, pe cea a spectatorului, a copilului?
Lucia Olaru Nenati:
-,,Da, sună
foarte frumos întrebarea şi chiar retoric, aşa că nu se poate răspunde decât
afirmativ, deşi nu o dată în viaţa reală, poţi vedea în lumea de dincolo de
cortină, atunci când lucrezi în teatru,
mari contradicţii între evanescenţa şi frumuseţea produsului artistic şi
realismul foarte concret şi uneori contondent al acestei lumi personale. Dar despre efectul actului artistic asupra
copiilor, acesta există cu certitudine, mai ales la vârsta fragedă căreia i se
adresează teatrul de păpuşi. Copiii poartă toată viaţa în amintire impresiile
puternice, răvăşitoare, pe care le-au trăit în sala cea mică unde au suferit
ori s-au bucurat cu intensitate alături de personajele de lemn şi pânză, ba
chiar li s-au substituit în imaginaţia lor. Asta produce o mare răspundere
celor ce realizează aceste spectacole".
6. Dacă încercăm să dăm timpul
înapoi, ne amintim,cu siguranţă, de perioada anilor 1977- 1986, când
teatrele din România, mai cu seama cele de păpuşi,
traversau una din cele mai grele perioade din existenta lor, aceea a
autofinanţării. Director fiind, cum aţi reuşit să depăşiţi acea etapă, ţinând
cont de faptul că, în acel interval de timp, s-au petrecut cele mai multe şi
majore transformări în cadrul teatrului ,,Vasilache,,?
Lucia Olaru Nenati:
,,O, asta
e un subiect ce ar putea furniza substanţa unui serial de televiziune,
palpitant şi eroic, în orice caz, plin de
episoade tari, de natură a ţine spectatorul cu sufletul la gură. Păi a
trebui să învăţ un fel de management sui generis, eu, poeta, venită din
suavitatea visării eminesciene de la Ipoteşti. A trebuit să simt spaima
cumplită de-a nu lăsa oamenii pe drumuri, fără pâine, cum s-a petrecut în alte
teatre, chiar în ajunul Crăciunului, şi am făcut tot ce am putut ca să evit
dezastrul, chiar dacă asta a însemnat pentru mine nopţi de frământări şi zile
de muncă înverşunată.
-
Am căutat, în primul rând, să realizăm spectacole de calitate, atractive şi
valoroase, am dezvoltat apoi un sistem de reprezentare a acestora pe o arie cât
mai largă, aproape permanent în deplasare, cât mai flexibile, cu efectiv cât
mai mic, cu decoruri cât mai lesne de transportat şi de montat în orice cătun
unde, cu aceasta ocazie, se bucurau nespus copiii de acolo care nu mai
avuseseră până atunci această şansă de-a vedea spectacole de teatru la ei acasă
şi nici mai târziu nu aveau s-o mai aibă. Aşa că făceam turnee pe rute lungi, organizate de impresari cu
multă muncă şi cu multe probleme pe care trebuiam să le rezolv uneori de la
distanţă (cauciucuri sparte la autobuz, cazări sau organizări nereuşite,
conflicte în colectiv sau cu terţi
etc.), dar şi pe baza unor bune impresii de la
vizionările precedente. In acest timp, la sediu, cealaltă jumătate din mica trupă de numai 12 actori juca în sala proprie
şi repeta noul spectacol, mereu la foc continuu, într-o atmosferă de
intensitate creativă dar şi de mare încordare ce genera uneori inerente
descărcări nervoase.
Un alt mod
a fost acela al sporirii surselor de câştig, diversificând prestaţia. Spre
exemplu, am reuşit cu ajutorul soţului meu
şi al primarului de atunci, Ioan Cojocaru, realizarea unor aparate de
divertisment comandate la IAPIT Bucureşti
pe care le-am amplasat în Parcul Eminescu pentru bucuria copiilor care
se învârteau în acele maşinuţe ce aveau formă
de buburuze. Acolo făcea de servici şi rupea bilete întregul personal, fără
excepţie, pe bază de grafic şi aşa se mai câştigau câteva salarii. Iar ca să nu
dau pe nimeni afară atunci când mi s-a cerut acest lucru “de sus”,
diminuându-se schema de personal, am trecut pe unii angajati pe câte o jumătate
de normă până a trecut urgia. Mai sunt şi acum oameni în teatru care-mi
mulţumesc şi azi pentru că au putut rămâne astfel în teatru atâţia ani.
Toate
acestea au cerut o muncă neîntreruptă, fără răgaz, căci, de fapt, eu eram şi
secretar literar şi director artistic şi director administrativ şi tot ce mai
era nevoie, mai ales când s-a înfiinţat administraţia comună care a concetrat
la Teatrul “Eminescu” puţinul personal administrativ al celor trei instituţii
de spectacol, respectiv teatrele şi filarmonica. Invăţasem un soi de evidenţă
economică personală, rudimentară, dar după care mă ghidam aşa încât înainte, de
a pleca din teatru, ţin minte că fila de raportare a indicatorilor de plan
arăta un aspect de-a dreptul idilic: toţi indicatorii de îndeplinit fuseseră
depăşiţi, în primul rând capitolul spectacole care erau şi susţinute prin
cronici şi ecouri pozitive provenite de la critică si public, iar capitoul
cheltuieli arăta o prudentă aproiere dar niciodată depăşire a liniei îngăduite.
Am păstrat pe undeva foaia aceea ca pe o nescontată performanţă. Ca să vă
puteţi face o idee, pot să vă povestesc un lucru revelator. Şi anume, că de când am venit în teatru, am început să fac
demersuri intense pentru a dobândi un autobuz nou căci cel vechi şi hârbuit ne
făcea mari necazuri pe lungile trasee ale deplasărilor noastre sine qua non.
După luni de presiuni neîncetate, am primit în sfârşit vestea că ni s-a
repartizat un autobuz nou şi trebuia
doar să merg la Consiliul judeţean să
semnez de primirea repartiţiei după care urma dobândirea autobuzului. Numai că,
ajunsă acolo, am constatat că liftul nu merge şi a trebuit să urc pe jos până
la ultimul etaj de unde m-am întors victorioasă cu repartiţia. Doar că aceea
s-a dovedit a fi ultima mea zi de sarcină şi chiar în noaptea aceea a venit pe
lume mezina mea Antonia, care a fost deci de-o vârstă cu atobuzul teatrului".
7.Teatrul de Papuşi
,,Vasilache,, a avut unul din cele mai frumoase şi originale festivaluri de gen
din ţară, ,,Gala recitalurilor papuşăreşti,,. Aţi fost iniţiatorul acestui
minunat gând artistic, dar, din păcate, acest proiect minunat a dispărut.
Ca om de cultură, ca om de teatru, cum
comentaţi acest lucru?
Lucia Olaru Nenati:
- ,,Da, într-adevăr, în anul 1980 am organizat
prima ediţie a unui festival naţional de anvergură intitulat Gala recitalurilor păpuşăreşti unde au
participat cu recitaluri actori din multe teatre din ţară iar ca invitaţi sau
membri în juriu, personalităţi de prim rang ale teatrului românesc precum Ion
Lucian (preşedinte de juriu), mirabila actriţă Brânduşa Zaiţa Silvestru, directoarea
Teatrului Ţăndărică – artista emerită Margareta Nicolescu ş.a. Au evoluat şi
concurat atunci pe scena micului nostru teatru de păpuşi teatre din: Arad, Iaşi,
Galaţi, Craiova, Alba Iulia, Oradea,Cluj Napoca, Bacău, Bucureşti, şi desigur,
Botoşani cu mai multe prestaţii. In afara acelei evoluţii aceşti actori au avut
posiblitatea ca, împreună cu specialiştii teatrologi, jurnaliştii de cultură
etc. să se pronunţe şi teoretic în cadrul unui colocviu cu tema: Recitalul păpuşăresc, modalitate scenică cu
spcific complex. Trofeul Galei a
rămas acasă, nu din pricina vreunei reverenţe de politeţe faţă de gazde, ci datorită
inegalabilei Gabriela Nistorică aceea care, împreună cu regretatul actor Iuliu
Bocoş au realizat un recital superb intitulat «Oul discordiei» cu ajutorul calificat
al regizorului Ion Puiu Stoicescu. Trebuie să menţionez şi recitalul Doi căţei isteţi, susţinut de actorii
Sergiu Grigore (şi el premiant la diferite competiţii) şi Al.Brumă, care au
reprezentat şi ei cu profesionalism “culorile“ teatrului gazdă. Trofeul
dobândit atunci, o creaţie din lemn şi marmură, semnată de talentatul Valentin
Dobrescu, a rămas mult timp în biroul teatrului după plecarea mea, printre
multe alte trofee care se aglomeraseră până la refuz în acea perioadă, în ciuda
ascezei economice, până când se pare că aceste lucruri au deranjat pe unii
succesori ai mei doritori a face uitat trecutul şi care, zice-se, au aruncat
toate acele obiecte prăfuite la gunoi. Gala
a stârnit o considerabilă mişcare de animaţie în presă, fiind percepută ca un
eveniment teatral de excepţie şi comentat ca atare, ca, de altfel, şi alte
spectacole şi prestaţii ale noastre, care nu mai erau, ca până atunci
prezentate doar în ziarul local Clopotul,
(altminteri o publicaţie cu o serioasă aplecare culturală), cu şi în Ateneu,Teatru, România liberă s.a. şi preţuite de nume cunoscute ale teatrului precum Valentin
Silvestru, Dina Cocea, Ioana Mărgineanu, Virgil Munteanu ş.a .
Vreau să
mai adaug aici un amănunt tulburător şi extrem de semnificator pentru trena de
calde amintiri pe care a lăsat-o în timp acel eveniment. Ştiţi că marele actor Ion Lucian s-a stins nu de
multă vreme. Ei bine, cu puţine zile înainte
de-a muri m-am trezit pe Facebook cu o invitaţie din partea lui de a-i accepta
prietenia, după modelul atât de practicat pe acest canal de comunicare. Desigur
că i-am răspuns afirmativ cu mare bucurie aşa că el azi figurează încă în lista
mea de prieteni. Abia după ce am aflat că a plecat, am perceput acel semn de
viaţa primit de la el, ca pe un tulburător rămas bun pe care el, om cu mintea
limpede, a dorit să şi-l ia de la cei pe
care i-a considerat oameni apropiaţi. Faptul că m-a numărat printre
aceştia în chip testamentar, are o valoare nespusă pentru mine.
Revenind, trebuie să spun că după măreţul Decembrie ‘89 Gala a fost reluată de către directorul Mihai
Elvădeanu care i-a dat caracter internaţional şi aşa a mai dăinuit un timp până
când s-a stins de bătrâneţe şi, mai ales, din lipsă de resurse de tot felul.
Cum să comentez ? Doar atât: Păcat !"
8. Oamenii din lumea teatrală românească,
şi nu numai, cunosc faptul că aţi
scris lucrări originale, traduceri, dramatizări, scenarii pentru teatru.
Când rostim numele poetului Mihai Eminescu, cu emoţie şi recunoştinţă, venim şi
facem o reverenţă, mulţumindu-va pentru tot ceea ce aţi făcut pentru marele
poet roman. Vă lăsăm pe dumneavoastră să
ne povestiţi despre legătura teatrului ,,Vasilache,, cu Mihai Eminescu.
Lucia Olaru Nenati:
-,,Intr-adevăr, chiar în noua mea
ipostază, cea de secretar literar şi director al Teatrului de păpuşi din
Botoşani, rămânând cu aceeaşi configuraţie spirituală marcat eminesciană în tot
ce făceam, am căutat să găsesc şi aici, în noua mea funcţie, o legătură cu Eminescu deşi aparent
era greu de tras o cratimă între acesta şi Teatrul de păpuşi. In chip simbolic,
primul lucru pe care l-am făcut intrând în micul birou de conducere al acelui
teatru a fost să pun pe birou şi pe
perete portretul lui Eminescu şi
niciodată nu am acceptat ca acesta să fie înlocuit de portretul politic oficial
obligatoriu pe atunci în cabinetele şefilor, deşi am avut de-a lungul timpului
fel de fel de incidente din acest motiv, unele chiar amuzante. Portretul lui Eminescu a stat acolo până când l-am luat-o
cu mine şi l-am postat pe perete la Teatrul « Mihai Eminescu » atunci
când, mai târziu, am fost mutată acolo
tot pe neprevăzute şi tot din motive conjuncturale, adică de ivirea unui alt
vacuum de personal.
Antamând sectorul literaturii
pentru copii, am redescoperit acea parte din opera lui Eminescu, recte basmele,
adecvată vârstei şi gândirii lor, domeniu atât de miraculos şi evanescent în
care poetul se vede că se va fi simţit în largul său şi şi-a lăsat sufletul să visese ca nicăieri
altundeva, dar şi să formuleze un discurs esenţialmente filozofic prin calea
alegoriei simbolizatoare. Aşa am ajuns la concluzia că pot păstra şi aici o
legătură cu Eminescu explorând acea zonă a scrisului său din care a
rezultat mai întâi reluarea
spectacolului Călin Nebunul apoi
montarea scenică a basmului eminescian Făt-Frumos din Lacrimă pentru care am invitat
specialişti de la teatrul omolog ieşean, respectiv pe
inegalabila Luluşa, alias regizoarea Natalia Dănăilă (fie iertată) şi pe
Constantin Brehnescu, eu realizând dramatizarea şi afişul spectacolului într-o manieră
romantică. A rezultat un spectacol frumos, deopotrivă atrăgător şi captivant
pentru cei mici dar care reuşea să păstreze pecetea eminesciană. Intre timp cercetam calea de-a
valorifica scenic şi alte scrieri adecvate ale lui Eminescu,
(povestea neterminată Borta vântului
ş.a.) dar, nu în ultimul rând, foloseam orice prilej
pentru a atrage copiii la teatru şi de a-i antrena în comentarea, aprofundarea
celor văzute pe scenă, ajutându-i să înţeleagă mai bine mesajul eminescian şi,
în general, discursul teatral atât de apropriat
omului de teatru care a fost Eminescu, pregătindu-i, de fapt, pentru
devenirea de mai târziu ca spectatori ai actului artistic şi cultural. In general, teatrul de păpuşi a intrat atunci
într-o mai mare măsură în rândul instituţiilor de cultură ale oraşului implicate
în marele program de promovare a valorilor
spirituale speciale cu care Cel de Sus a dăruit acest ţinut şi în primul rând,
a lui Eminescu, prin participarea la Zilele
Eminescu, de pildă, în al căror program au figurat spectacolele noastre şi
la care au participat membrii colectivului nostru în fel şi chip. In general, prin
participarea masivă a personalităţilor culturale din ţară şi din lume la aceste
manifestări unde vedeau şi prestaţia păpuşarilor dar şi prin prezenţa noastră
vizibilă în mişcarea teatrală
românească, am intrat într-o mai mare măsură în sfera culturală a ţării.
Dar trebuie să menţionez aici că
atunci când eram la teatrul de păpuşi am intrat şi eu în aria acelui tip de
discurs ingenuu alegoric, scriindu-mi în acei ani şi sub imperiul acelei “état
d’âme” cărţile pentru copii, Când adoarme
o buburuză şi mai târziu Băieţei
clopoţei şi fetiţe luminiţe care au
constituit, realmente, succese editoriale, sau cum se numesc astăzi, best sellers-uri, fiind
tipărite la prima ediţie, cea de la Editura Junimea (unde am colaborat fructuos
cu regretata Ada Fărtăiş), în câte
80.000 de exemplare, fiind apoi reeditate încă de două ori.
Dar dincolo de aceste
lucruri, trebuie să spun, că şi acea perioadă ca şi celelalte din viaţa mea, a
fost una de muncă încordată pentru a-mi face datoria cât mai bine şi aici căci
ştiţi cum era modelul eminescian: orice slujbă a avut el n-a considerat-o
niciodată o sinecură, ci s-a îndârjit să o îndeplinească în mod serios şi cu
folos pentru “lucrul în sine” (că tot era să fie el doctor în filozofie!)".
9. Doamna Nenati, sunteţi un
om care aţi scris şi aţi publicat foarte mult, aţi călătorit în
Europa şi America, aţi avut şansa de a cunoaşte mulţi oameni de cultură,
deosebiţi. Cum prefiguraţi dumneavoastră viitorul teatrului de animaţie din
România?
Lucia Olaru Nenati:
-,,Ca multe
alte lucruri din viaţa şi din ţara noastră, şi acesta este unul doldora de
valoare, din păcate, insuficient relevată. Orice ieşire la un festival de
breaslă produce uimire. Imi amintesc doar de efectul pe care l-a produs
participarea noastră cu piesa Aventurile
unei mici vrăjitoare în regia lui
Liviu Steciuc la festivalul internaţional al copilului de la Sibenik din fosta
Iugoslavie. Am
fost vedetele festivalului toţi ne întrebau, ne curtau, ne admirau, am dat
interviuri si autografe. Adică măiestria regizorului – pe care l-am regăsit cu
bucurie recent pe ecranul Galei UNITER în
calitate de premiant – şi
scenografului, împreună cu valenţele unui text bine ales şi dramatizat din
multitudinea de oferte, cu priceperea, măiestria, intuiţia fină a păpuşarilor
pot face adevărate minuni într-o artă specială, deosebită, sincretică, aceea în
care nişte obiecte croite din materiale banale - lemn, pânză, polistiren, orice
- capătă deodată viaţă, de parcă s-ar da
de trei ori peste cap chiar ca în
poveşti şi devin din CEVA, CINEVA. Devin, adică, nişte fiinţe dotate cu
caracter, cu personalitate, cu umor, cu glasuri expresive, cu mişcări uimitoare
şi în general, devin cuceritoare şi fascinante, mai ales pentru copii care şi
aşa se joacă cu păpuşile atribuindu-le viaţă iar evoluţia scenică a acestora
este ceva acceptat cu adoraţie entuziască de ei..
Ei bine,
acestea toate sunt comori care, ca şi zăcămintele noastre de aur, de cupru, de
petrol, de ape, de grâne, de păduri, de
muzică, de poezie, de folclor, sunt dăruite cu asupra de măsură acestui pământ
de către Marele Ziditor şi tot ca şi ele, aşteaptă să fie mai preţuite, mai
bine valorificate, mai puţin irosite şi
dispreţuite, mai arătate lumii spre
bucuria, folosul, faima şi dăinuirea
acestor comori".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu